Gabriel Vasiliu, Sextil Puşcariu diplomat

sextil puscariu diplomat Recenta carte a lui Gabriel Vasiliu, consacrată unui aspect încă necercetat din viaţa şi activitatea lui Sextil Puşcariu, cel dintîi rector al Universităţii clujene de după Marea Unire, este cea de a cincea carte pe care filologul clujean, fost cercetător la Muzeul Limbii Române, astăzi Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”, i-a consacrat-o marelui lingvist şi om de cultură. Anterior, el ni l-a prezentat pe reputatul lingvist şi memorialist ca director de publicaţii, ca preşedinte şi întemeietor al Frăţiei Ortodoxe Române, ca iniţiator şi realizator al Dicţionarului limbii române şi ca reputat specialist în raport cu oamenii şi epoca sa (Sextil Puşcariu în gîndirea contemporanilor, 2008). Cartea de faţă are marele merit de a aduna între coperţile ei acele documente şi mărturii care atestă vocaţia de diplomat şi de reprezentant al ţării în comitete şi organisme internaţionale, menite să aducă ţării noastre credibilitate şi prestigiu internaţional. Trei sînt aceste etape şi toate trei de importanţă covîrşitoare pentru susţinerea şi impunerea cauzei naţionale printre străini: 1) etapa de profesorat de la Cernăuţi, unde s-a manifestat ca om al şcolii, om de presă şi luptător pentru Unirea cea Mare; 2) perioada anilor 1922-1927, cînd a îndeplinit funcţia de delegat special la Liga Naţiunilor Unite de la Geneva şi 3) perioada Berlin a anilor 1940-1943, cîtă vreme a ocupat funcţia de director al Institutului Român din Germania. Pentru toate aceste perioade, autorul reconstituie cu migală, pe bază de corespondenţă şi documente de arhivă (inclusiv prin aducerea în atenţie a Dosarului privitor la Societatea Naţiunilor din fondul Geneva al Ministerului Afacerilor Externe), rolul important jucat de omul de cultură Sextil Puşcariu în consolidarea relaţiilor ţării noastre cu principalii parteneri străini, în apărarea poziţiei ţării noastre în chestiunile de politică externă, secondîndu-l cu pricepere şi reală vocaţie a echilibrului pe Nicolae Titulescu în greaua sarcină de a asigura României un loc cît mai important între naţiunile europene care şi-au cîştigat unitatea etnică după Primul Război Mondial. El a avut privilegiul să se numere printre primii diplomaţi români numiţi în funcţie după constituirea Ligii Naţiunilor, cînd a trebuit dusă o atentă politică de consolidare şi impunere pe plan internaţional a hotărîrilor şi rolului Ligii Naţiunilor ca instrument de pace, ca for de dezbatere şi ca emitent de rezoluţii cu caracter obligatoriu pentru toate statele şi naţiunile care au aderat la acest prestigios for internaţional. Astfel, el şi-a adus o contribuţie de prim plan în cadrul Comisiei de Cooperare Internaţională, ca expert şi raportor în problema minorităţilor, ca om de legătură şi opinie în problema instituirii de raporturi cordiale şi de colaborare cu ţările vecine şi prietene, precum Polonia, Iugoslavia, Grecia, Bulgaria şi mai ales de blocare a pretenţiilor insidioase şi extravagante ale Ungariei, pentru a i se impune din start respectarea tratatelor şi acceptarea ideii promovate de Ligă precum că minorităţile unei ţări trebuie să devină loiale statului respectiv, lăsînd la o parte practicile iredentiste şi „să contribuie ca buni cetăţeni la ridicarea noilor state”. Acest tip de relaţii urma să devină „un fel de lege universală”, pe care Titulescu, Dissescu, Elena Văcărescu şi Puşcariu (la care s-a adăugat apoi şi colonelul Ion Antonescu), cei care au constituit primul nucleu de bază al politicii noastre de la Societatea Naţiunilor, l-au susţinut prin toate acţiunile lor. Pe tapet au fost puse apoi şi alte probleme extrem de importante, precum chestiunea dezarmării şi a definirii agresorului (conflictul italo-grec), dar şi procesul „optanţilor” şi chestiunea Universităţii din Cluj, pentru care energia şi talentul său de negociator şi de om de ştiinţă s-a consumat cu rezultate dintre cele mai favorabile. Pentru ilustrarea rolului jucat de concitadinul nostru, autorul recurge la reproducerea unor pagini din Memorii sau corespondenţa purtată cu familia, cu trimiteri la articole de presă sau documente de arhivă. Imaginile despre Geneva şi Berna, despre cunoscuţii şi prietenii de aici, despre acţiunile şi iniţiativele concepute reconstituie un tablou viu şi atrăgător al vieţii sale de diplomat în serviciul ţării, în care omul de cultură este animat în permanenţă de spiritul său larg umanitarist, tolerant şi extrem de agreabil cu toată lumea, încît întreaga carte devine o pledoarie convingătoare şi extrem de argumentată pentru învederarea calităţilor sale multiple şi extrem de benefice pentru ţară. Acest lucru poate fi probat şi prin activitatea sa de asiduu conferenţiar şi promotor de frumoase traduceri, pe care le-a facilitat în perioada sa berlineză, încît cele două cuvinte de ordine, cultură şi diplomaţie, relevate de prof. Vasile Puşcaş în prefaţa sa, constituie o caracteristică fundamentală a acestei perioade din viaţa ilustrului profesor. Prin cartea de faţă, Gabriel Vasiliu dovedeşte nu numai fidelitate şi respect pentru om şi operă, dar şi o constanţă de preocupări şi relevări biografice demne de toată lauda.

Mircea POPA

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.