Ponta s-a “remaniat”

    Ilie CĂLIAN

„Întîmplările” din jurul Justiţiei au nevoie, acum, de o mică recapitulare. În Guvernul Ponta II, Ministerul Justiţiei îi este acordat, de către PNL, judecătoarei Mona Pivniceru, cunoscută ca o persoană care s-a contrat “la scenă deschisă” cu Traian Băsescu. Însă, la scurtă vreme, ministresa renunţă la lupta pentru instalarea mulţimii de procurori şefi şi adjuncţi (21 de “delegaţi” şi “interimari” din 24, pe care-i putea propune), abandonînd cariera politică pentru cea profesională: nouă ani la Curtea Constituţională. În această situaţie, şi cum PNL nu s-a mai “bătut” pentru un nou ministru, Victor Ponta îşi asuma interimatul la Justiţie pentru 40 de zile. Spre mirarea, uluiala, stupoarea multora – şi provocînd reacţii dure din partea lui Crin Antonescu şi a PNL, ca şi a unei “anumite părţi a presei”, a “societăţii civile” şi a numeroşi “simpli” cetăţeni -, Ponta o propune ca şef la DNA pe Laura Codruţa Kövesi, un compromis cu Traian Băsescu, pentru a debloca mecanismul legislativ în care Ponta degeaba propune, dacă Băsescu nu acceptă, iar Băsescu nu poate accepta nimic dacă Ponta nu propune. Între cei doi – CSM, care trebuie să-şi dea avizul, un aviz strict consultativ, de care nimeni nu trebuie să ţină seama, dar fără care procesul de propunere şi numirea se blochează în mijlocul circuitului. Or, CSM se află încă – asemenea altor structuri de putere – la mîna lui Băsescu. Cum era de aşteptat, CSM răspunde favorabil “sugestiei” lui Băsescu (urmată de rugămintea lui Ponta) de a scurta perioada în care CSM poate să ţină în şah şi premierul, şi preşedintele, “achiesînd” să se pronunţe cu o lună mai devreme decît anunţase.

În această situaţie, premierul Victor Ponta se autoremaniază din funcţia de ministru interimar al Justiţiei – înaintea împlinirii celor 40 de zile – şi îi propune lui Traian Băsescu un nou ministru al Justiţiei, procurorul Robert Cazanciuc – pe care Traian Băsescu, după ce se antepronunţase împotriva lui cu ceva vreme în urmă, acum l-a “reevaluat” şi îl acceptă. Aşadar, caruselul compromisurilor dintre premier şi preşedinte continuă. E adevărat, cel care “a început” este Băsescu: după ce afirmase răspicat că nu-l va numi premier pe Ponta, a făcut-o – şi încă de două ori! Nu cred că Ponta a făcut concesii din recunoştinţă: majoritatea zdrobitoare din Parlament nu ar fi permis în nici un fel ca Băsescu să numească premier din partea PDL. (De altfel, Băsescu probabil de pe atunci se gîndise că îi este mai de folos să-şi ia adio de la PDL, iar tot circul de la congresul de alegeri al PDL nu avea alt rost decît să-i dea ocazia să iasă cu faţa curată din combinaţia cu partidul său de suflet – adică agresiv, în stilul său specific.)

Abia propus noul ministru al Justiţiei, au început comentariile. Nu neapărat în legătură cu însăşi persoana acestuia, ci cu faptul că postul este ocupat de alt procuror, întărind impresia că România a devenit un stat al procurorilor – nu pentru că şi premierul provine tot dintre procurori, ci pentru că regimul Băsescu ne-a copleşit cu puterea discreţionară a procurorilor. Este justificată şi revolta unor judecători. Numai că, aşa cum am mai scris, îmi vine în minte inevitabil întrebarea: pînă mai ieri judecătorii nu erau conştienţi de situaţie?! Pe de altă parte, este posibil ca Ponta să aibă dreptate, luînd în considerare şi experienţa de procuror, şi pe aceea din Externe, a noului ministru al Justiţiei.

De fapt, mai este cineva care ar trebui să se implice în repunerea Justiţiei pe drumul cel bun: Parlamentul. Numai că şi în poziţia Parlamentului s-ar putea să apară neînţelegeri: în pofida deselor şi apăsatelor promisiuni că “USL nu se rupe”, deocamdată există o tensiune între PSD şi PNL. Deci, rămîne de văzut dacă actuala nervozitate se va încheia, pe măsură ce noul ministru al Justiţiei va face propunerile pentru parchete şi vînzolelile din corpul magistraţilor – judecătorilor şi procurorilor – se vor linişti (de voie, de nevoie), ori va mocni sau se va extinde, plecînd de la alte probleme de guvernare, domeniu care-l face mai vulnerabil pe preşedintele PSD, ca premier, decît pe cel al PNL, ca preşedinte al Senatului.