Eminescu în lumea ce „pe nesimţite cade”

mihai_eminescuReaduc în atenţia cititorilor eseul lui Nicolae Balotă Eminescu, poet al iniţierii în poezie (2000) reluînd aici cîteva marginalii ale mele. Volumul conţine şi variantele în franceză şi germană ale studiului, cu poemul Memento mori, ca anexă, şi el în română, franceză şi germană. Mi se pare în continuare formula ideală de „exportat” marea literatură şi de depăşit, în fine, handicapul pe jumătate inventat al limbii de restrînsă circulaţie. Un astfel de gest critic sobru şi „concret” ar ieşi de sub zgomotoasa şi uşuratica zodie a laudelor goale, ucigaşe (cînd soclul e prea înalt şi marmura elogiului prea rece, legăturile se rup, inevitabil, între lăudat şi lăudător), dar ar ocoli şi la fel de zgomotoasa şi uşuratica zodie de despărţiri pripite înainte de a fi tentat reculegerea calmă a unei adevărate întîlniri.

Tonalitatea esenţială a eseului mi se pare una de cumpănă, extrăgînd din ambiguitatea (fatală) a rostirilor poetice argumentele unui adevăr mereu dublu, infinit interpretabil. Nu întîmplător, una dintre primele afirmaţii ale criticului mizează mai degrabă pe jocul subtil de cuvinte decît pe logica lor unică şi de necontrazis: „Ca într-un rit iniţiatic, Poetul se cuminecă cu Poezia, pentru ca să ne-o comunice”. Şi, iarăşi, nu întîmplător exordiul recurge la perechi antinomice (binecuvîntat / damnat; viaţă ( moarte) ori la oximoroane („moroză delectare”) pentru a declanşa comentariul despre „lumea dublă” a iniţiatului. Pe această muchie de cuţit, extrem de fertilă în ordinea „cugetării”, înaintează eseul despre Poezia aparţinîeminescu mss 1nd, în viziune eminesciană, unui univers consacrat. Poezia e consacrată într-un sens ramificat, multiplu. Etimologic, sacrul referă şi la ceea ce este „făgăduit zeilor”. Poezia nu se înscrie neapărat acestui spaţiu, ci îl deturnează, îşi ia asupră-şi o sarcină aparţinînd tradiţional altcuiva. Tot aşa, lumea consacrată nu e „spaţiul în care e prezent sacrul”, ci acela în care sacrul e invocat, fantasmat, provocat; lumea profană, dimpotrivă, e aceea în care sacrul e ignorat ca o valenţă inuzitată. Sînt două lumi reunibile prin fantasmă. Ritul iniţiatic nu se îndeplineşte înspre zei, ci alături de ei, într-o îndrăzneaţă vecinătate favorizată de consubstanţialitatea poeziei şi sacrului – sînt ambele locuitoare ale „lumii închipuirii”. Absenţa zeilor nu e obstaculară, dimpotrivă, tocmai pentru că sînt absenţe lasă loc mai larg celebrării. De aceea, enunţul „sacrul s-a refugiat în spaţiul pur, paradisiac de o nelimitată libertate, al închipuirii” suportă un amendament, ba chiar îl reclamă: sacrul a fost acolo dintotdeauna, în „lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite”. E de spus imediat că lumea profană nu e mai puţin eroică: „lumea rea aievea, unde cu sudori muncite / Te încerci a stoarce lapte din a stîncei coaste seci…” e lumea, nicidecum nedemnă, a supravieţuirii. Cealaltă poate fi socotită a vieţuirii, a vieţii conştiente de sine şi de limitele sale destinale, încercînd să le depăşească într-un obligatoriu al doilea timp existenţial. Eminescu încearcă re-situarea mentală, fantasmatică în lumea începuturilor, o lume dinaintea numirii mai degrabă decît dinaintea facerii, poezia fiind şi altă numire a lumii, într-o variantă paralelă cu cea tradiţională. Agonia zeilor şi a ideilor într-un acelaşi vers descrisă – „E apus de zeitate şi-asfinţire de idei” – nu e neapărat disperare, ci poate fi citită ca şi constatare a unei goliri de sens a formei de pînă atunci („combinare măiestrită”, „carte tristă şi-ncîlcită”) şi, deci, a nevoii de a născoci o formă nouă. În spaţiul consacrat al închipuirii, Poezia nEminescu mss 2u e „un sacru de substituţie” în „vidul sacrului abolit”, ci un alt fel de sacru, ivit pe acelaşi plan al fantasmei necesare, însă cu o valenţă în plus, tragică, aceea a conştiinţei forţei şi slăbiciunii sale, mizînd pe puterea incantatorie, dar ştiindu-se ameninţată de forma sa ultimă, Tăcerea.

Orfeul eminescian descoperă cîntarea ca esenţă a lumii, ba, mai mult, cîntă despre lume şi o somează armonic, simfonic să-i urmeze cîntarea, însă îşi sfărîmă singur harfa fiind astfel mai tragic decît Citaredul mitic, căci renunţarea la cîntare nu e o pedeapsă venită din afară, „ci o eliberare”. Dacă aş citi afirmaţia cu sugestii din Jean Baudrillard, aş spune că Orfeul eminescian trăieşte tragedia progresului inevitabil şi distrugător al faptelor omeneşti. Dacă „ceva mai rapid decît comunicarea e sfidarea comunicării”, ceva mai rapid decît poezia e tăcerea poetică. O victorie care încetează să echivaleze binele, traducîndu-l în reversul său. Într-o lume ce pe nesimţite cade, împovărată de orbirea faţă în faţă cu lumea-nchipuirii (iarăşi se poate trimite la primejdia în care se află imaginaţia, ca oglindire a subiectului, într-o lume a transparenţelor, a obiectelor la vedere, în descrierea aceluiaşi Baudrillard), Poetul singur, cu a „vorbelor lui vrajă”, poate spera o mişcare ascendentă. Templul, stîlpii înalţi, poarta naltă, arcurile negre nu ţin de arhitectura sacră, ci de arhitectura poetică. Cea dintîi e închipuită de la început ca înaltă, aşezată definitiv, încremenită şi rece într-un sus pasiv. Cealaltă, definiţie însăşi a poeziei, e închipuită (şi trăită) ca efort ascendent, ca trudă înspre înalt, înspre depăşirea datelor îngust destinale şi aproximarea unui sens. Nu întîmplător, lumea închipuirii eminesciene se revelează în tenebre, „în obscurităţile unui suflet pe care-l putem numi nocturn”. Sacrul „tradiţional” este al seninătăţii, al luminii solare, imperiale, de o înălţime axiomatică. Poezia este a carenţei, a frîngerii, a luminii selenare. Aflat în slujbă demiurgică, Poetul se întoarce spre lumea sa şi o cîntă („Eu sub arcurile negre, cu stîlpi nalţi suiţi în stele / Ascultînd cu adîncime glasul gîndurilor mele…”). Năstruşnicul Creangă scria, într-o clipă de graţie, despre zilele care-şi au toate sfinţii lor, în timp ce „nopţile-s ale noastre”. Multiplele valenţe feminine ale nopţii eminesciene sînt şi ele refuz al paradisului „dogmatic”, instalare în „acel spaţiu al necreatului, în care zac germenii creaţiei lui Lucian Blaga, sau acel spaţiu cu centrul pretutindeni şi circumferinţa în infinit, al unei mai înalte geometrii, către care ne conduce Ion Barbu cu cununa înflorită şi lira”.

„Poet al orelor tîrzii şi totodată timpurii”, ambiguu şi paradoxal, Eminescu este şi se cuvine recitit, într-adevăr, pentru a căuta „o cale a iniţierii în poezie”. Studiul lui Nicolae Balotă inventariază reperele ce ar trebui înscrise pe harta călătoriei iniţiatice.

Irina PETRAŞ

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.