Între baltag şi umilinţă

Ilie CĂLIAN

Campania electorală şi impasul UE în stablirea bugetului pe perioada 2014 – 2020 au accentuat, lărgit şi acutizat discuţia despre atitudinea pe care trebuie s-o adopte politicienii români în relaţiile cu statele mai puternice din Uniune – în general, cu alte ţări, mari sau mici. Şi totul a fost împachetat în ambalajul conjunctural al opoziţiei dintre Traian Băsescu şi liderii USL. Cel dintîi s-a cramponat pe poziţia geniului său de negociator cu mai-marii din UE, în special cu cei din PPE, “familia sa politică”. Ceilalţi îi reproşează că a dezinformat UE din teama că va fi debarcat de către votanţii de la referendum şi, ca “mulţămită” pentru că l-au ajutat să înfrîngă voinţa celor 7,4 milioane de alegători, face concesii acelor forţe din UE care doresc să-şi păstreze anumite privilegii în UE, pe seama ţărilor mai slabe, a celor 15 ţări constituite în “Prietenii coeziunii”.

S-au spus “vorbe grele” în această vară şi pînă în ultimele zile în legătură cu obedienţa lui Traian Băsescu faţă de “Marele licurici” şi unii “licurici” europeni. La rîndul său, Băsescu şi acoliţii săi mai gureşi i-au acuzat pe liderii USL că ar fi antioccidentali şi antieuropeni. S-a ajuns, pînă la urmă, să se discute despre atitudinea tuturor politicienilor, partidelor şi guvernelor de după 1989 faţă de Occident, acuzaţe că nu au respectat interesul naţional, ba chiar că, în unele cazuri, l-au trădat cu bună ştiinţă, pentru interese pecuniare personale şi de grup. Băsescu l-a acuzat pe Ponta că nu poate fi vorba de a utiliza dreptul de veto în negocierile pe tema bugetului UE, deoarece acest drept poate fi folosit doar atunci cînd se încalcă Tratatul UE. Or, chiar despre asta e vorba, întrucît unul din calculele pentru buget afecta doar România, ceea ce este chiar contrar Tratatului şi, deci, România ar fi putut utiliza dreptul de veto. De altfel, acest drept face parte dintre instrumentele negocierilor, iar alte state au ameninţat cu folosirea lui înainte de a se fi pronunţat Ponta. Şi, cum mai multe ţări şi-au pus baltagele, bine ascuţite, pe masa negocierilor, deciziile au fost amînate: s-a dovedit că Băsescu n-a avut un “potenţial” de negociere cum s-a lăudat.

Dar esenţa problemei este alta în discuţiile interne: nu cumva politicienii români sînt prea obedienţi faţă de partenerii lor din UE şi NATO?! Şi, evident, nu este vorba doar despre Băsescu şi acţiunile sale din “iepoca” sa, ori dinainte, de pe vremea afacerii “Flota” sau a coridoarelor de transport şi autostrăzi, ci despre tot ceea ce s-a întîmplat după 1989. Pe şleau: toată catastrofa economică a României se datorează nepriceperii politicienilor noştri în negocierile cu Occidentul – negocieri făcute cu buna şi patriotica intenţie de a face bine României -, sau trădării acestora, trădare acoperită cu conturi bine ascunse în bănci străine?

În lipsa dovezilor palpabile, referitoare la fiecare caz în parte, este greu de limpezit lucrurile. Însă, în linii generale, este evident că “ai noştri” nu au negociat “la sînge” şi cu abilitate intrarea în NATO şi UE. O comparaţie cu situaţia altor ţări din jurul nostru sprijină această afirmaţie. Iar manifestările, din ultima vreme, ale unor cozi de topor ne îngăduie să presupunem că năravurile străvechi – de uneltire împotriva interesului ţării, la Înalte Porţi – n-au fost anihilate prin simpla împopoţonare cu hainele democraţiei parlamentare ale unui stat care-şi susţine băţos suveranitatea şi independenţa.

Debunăseamă, Ponta şi Antonescu au dreptate cînd susţin că oamenii politici români trebuie să apere cu demnitate şi hotărîre interesul ţării. De bunăseamă, şi Băsescu are dreptate atunci cînd invocă nevoia de supleţe în negocieri. Însă fiecare îşi poate justifica poziţia doar prin rezultate. Despre rezultatele demnităţii şi forţei în relaţiile cu partenerii şi inamicii nu avem ce spune, întrucît nu avem un caz clar în care s-ar fi utilizat – necum vreun succes. În privinţa abilităţii negocierilor – la fel: deocamdată am tot cedat şi în faţa “partenerilor” care ne conduceau de mînuţă spre NATO şi UE, şi în faţa altor state, mai mult sau mai puţin prietene. Ba, n-am izbutit, prin asemenea negocieri “abile”, nici să atenuăm asperităţile din relaţiile cu unele state nu tocmai prietene. Iar Băsescu de atîtea ori a călcat în străchini, încît nu este el acela care să se dea exemplu de geniu în negocieri. De altfel, satisfacţia cu care îşi arogă mereu statutul de căpitan de vapor demonstrează că nu este capabil să înţeleagă sensul negocierii şi “diplomaţiei”.

Un singur lucru este cert: nici politicienii români, nici poporul însuşi nu au ajuns încă la acel nivel de autorespect care să-i facă – politicieni români şi popor român – subiect de respect internaţional. Mai e drum lung pînă la găsirea unei bune soluţii între baltag şi îngenunchere, între mîndrie şi umilinţă, între demnitate şi viclenie/ “hiclenie”, între imnul naţional şi “Capul ce se pleacă sabia nu-l taie”.