Politica externă a SUA nu a îmbunătăţit imaginea Americii în lumea arabă

Wall Street Journal

Preşedintele Barack Obama şi fostul guvernator al Massachusetts Mitt Romney şi-au încheiat trilogia de dezbateri prezidenţiale pe teme de politică externă. Amîndoi par să creadă că, la 11 de ani de la atentatele din 9/11, simpla calibrare a reţetei politice va reduce extremismul islamist şi antiamericanismul în Orientul Mijlociu. Se înşeală.

Romney a declarat la începutul dezbaterii: “Avem de gînd să punem în aplicare o strategie foarte cuprinzătoare şi robustă pentru a ajuta lumea islamică… şi a respinge acest extremism violent”. Ulterior, Obama a vorbit ca şi cum acest obiectiv este deja pe cale de a fi realizat: “Atunci cînd tunisienii au început să protesteze”, a spus el, “eu şi administraţia mea am fost alături de ei mai devreme decît oricare altă ţară. În Egipt, am fost de partea democraţiei. În Libia, am fost de partea poporului. Drept consecinţă, nu există nicio îndoiala că atitudinile faţă de americani s-au schimbat”.

Orientul Mijlociu are o nevoie disperată de dezvoltare economică, de o educaţie mai bună, de statul de drept şi egalitatea de gen, a spus Romney. Obama a avut dreptate să fie de partea cetăţenilor împotriva dictatorilor, mai ales în Libia, unde Gaddafi a condus unul dintre statele poliţieneşti cele mai represive din lume, şi în Siria, unde Bashar al-Assad a transformat ţara pe care a moştenit-o într-o închisoare stropită cu sînge. Dar ambii candidaţi prezidenţiali se înşeală dacă cred că antiamericanismul şi atractivitatea islamismului radical vor dispărea prea curînd.

În primul rînd, pur şi simplu nu este adevărat că atitudinea faţă de americani s-a schimbat în regiune.

În al doilea rînd, Romney poate promova liniştit o educaţie mai bună, statul de drept şi egalitatea de gen, că nu va reduce atractivitatea islamismului radical. Egiptenii au votat pentru partide islamiste cu o marjă de doi-la-unu. Două treimi din aceste voturi au mers la Frăţia Musulmană, iar cealaltă treime a mers la salafiţii totalitari, frăţia ideologică a lui Osama bin Laden. Aceşti oameni nu sînt nici pe departe interesaţi de statul de drept, de o educaţie mai bună sau de egalitatea de gen. Ei vor legea islamică, educaţia islamică şi apartheidul de gen. Vor rezista presiunii lui Romney pentru o alternativă mai liberală şi îl vor denunţa ca imperialist care se amestecă în treburile lor doar din raţiuni oratorice.

Antiamericanismul a fost o poziţie politică implicită în lumea arabă timp de decenii. Islamul radical este principalul vehicul prin care este exprimat el în acest moment, dar antiamericanismul în mod specific, şi “imperialismul” antioccidental în general, se află în miezul naţionalismului arab laic de orice tip. Islamiştii urăsc America pentru că este liberală şi decadentă. Atît islamiştii cît şi seculariştii urăsc SUA pentru că sînt o superputere.

Tot ce fac SUA este privit cu suspiciune în întregul spectru politic. SUA sînt damnate dacă acţionează şi damnate dacă nu acţionează şi nu doar cu privire la Libia. O parte enormă a lumii arabe a sprijinit insurgenţa irakiană după ce coaliţia condusă de SUA l-a răsturnat pe Saddam Hussein. Mii de arabi neirakieni au venit chiar să lupte. Cu toate acestea, astăzi SUA sînt criticate în toată regiunea pentru că nu îl debarcă pe Assad în Siria.

SUA au relaţii decente cu guvernul de coaliţie ales din Tunisia, şi totuşi aproape fiecare tunisian liberal intervievat de autorul articolului cu cîteva luni în urmă vede o mare conspiraţie între americani şi islamişti, în timp ce islamiştii cred că SUA complotează împotriva lor. SUA nu pot avea cîştig de cauză.

SUA nu pot cîştiga nici dacă vor fi împotriva Israelului. Preşedintele Dwight Eisenhower a încercat acest lucru în timpul crizei Suezului din 1956. El a sprijinit Egiptul, nu Israelul şi nici Marea Britanie sau Franţa. Cum a răsplătit preşedintele egiptean Gamal Abdel Nasser această poziţie? Creînd o alianţă cu Moscova şi făcînd Egiptul un stat client sovietic timp de două decenii.

Libienii sînt marea excepţie. Ei sînt mai pro-americani decît vecinii lor şi mai puţin înclinaţi spre extremism. Steagurile americane sînt o privelişte obişnuită acolo – lucru nemaiîntîlnit peste tot în lumea arabă. Islamiştii au pierdut alegerile post-Gaddafi. Singurele demonstraţii recente au fost împotriva celulelor teroriste care l-au asasinat pe ambasadorul SUA Chris Stevens la consulatul american din Benghazi. Cîteva săptămîni mai tîrziu, un alt grup de demonstranţi a forţat o miliţie islamistă să fugă din oraş, invadîndu-i sediile.

Aici Obama merită credit. La urma urmei, el a ajutat populaţia să scape de Gaddafi. Dar libienii erau deja o excepţie. Ei au fost alimentaţi forţat cu propagandă antiamericană zi de zi, timp de decenii, dar aceasta a venit de la un tiran nebun şi răuvoitor, pe care îl urau. Libienii şi americanii s-au aflat tacit de aceeaşi parte mult timp. Libia are acest lucru în comun cu Europa de Est în perioada comunistă.

Cînd a fost ales preşedinte în 2008, Obama a crezut că va putea ameliora relaţiile Americii cu lumea arabă prin faptul că se deosebea de George W. Bush, prin crearea unei oarecare distanţe între el şi Israel, precum şi printr-un discurs prietenos la Cairo. A fost naiv. El trebuie să ştie mai bine de acum, mai ales după neplăcerile din ultima lună din ţările în care crede că SUA sînt populare.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.