Cum trebuie înţeleasă disputa dintre China şi Japonia privind insulele

Stratfor

Data de 29 septembrie a marcat 40 de ani de relaţii diplomatice normalizate între China şi Japonia, două ţări care au petrecut o mare parte din secolul XX într-o adversitate reciprocă, dacă nu chiar război deschis. Aniversarea a survenit într-un moment scăzut în relaţiile chino-japoneze pe fondul unei dispute privind un lanţ de insule din Marea Chinei de Est, cunoscut sub numele de Insulele Senkaku în Japonia şi insulele Diaoyu în China.

Aceste insule, care sînt ceva mai mult decît nişte stînci nelocuite, nu sînt deosebit de valoroase prin ele însele. Totuşi, facţiuni naţionaliste din ambele ţări le-au folosit pentru a aprinde vechi animozităţi. În China, guvernul a ajutat chiar la organizarea de proteste privind planul Japoniei de a cumpăra şi naţionaliza insulele de la proprietarul lor privat.

Tensiunile actuale din jurul insulelor disputate au început în luna aprilie. În timpul unei vizite în SUA, guvernatorul oraşului Tokyo, Shintaro Ishihara, un naţionalist radical cunoscut pentru cartea sa din 1989 “The Japan That Can Say No” (“Japonia care poate spune Nu”), care pledează pentru un rol internaţional mai puternic pentru Japonia, necorelat de interesele sau influenţa SUA, a declarat că administraţia municipală din Tokyo intenţionează să cumpere trei din cele cinci insule Senkaku/Diaoyu de la proprietarul privat japonez al lor. Comentariile lui Ishihara nu au generat tensiuni la acea vreme, dar eforturile ulterioare de a strînge fonduri şi a presa în continuare cu acest plan au atras atenţia şi în final implicarea guvernului central nipon. Eforturile i-au oferit, totodată, Chinei o modalitate de a distrage atenţia de la disputa sa militară şi politică cu Filipinele privind controlul unor părţi din Insulele Spratly din Marea Chinei de Sud.

Totuşi, planurile lui Ishihara pentru administraţia municipală din Tokyo de a prelua şi construi în cele din urmă avanposturi de securitate în insule au forţat mîna guvernului japonez. Confruntat cu o presiune politică internă pentru a sprijini pretenţia Japoniei la insule, guvernul a stabilit că “naţionalizarea” insulelor este opţiunea cea mai puţin controversată.

China a văzut în naţionalizarea propusă a Japoniei o oportunitate de a exploata situaţia. Beijingul a sprijinit tacit mişcarea unui grup de activişti din Hong Kong, în luna august, de a naviga şi debarca pe insulele disputate. În acelaşi timp, Beijingul a împiedicat o navă de pescuit chineză să încerce să facă acelaşi lucru, folosind statutul semi-autonom al Hong-Kongului ca modalitate de a se distanţa de acţiune şi a păstra o mai mare flexibilitate în relaţiile cu Japonia.

Aşa cum era de aşteptat, garda de coastă japoneză a arestat activiştii din Hong Kong şi le-a sechestrat nava, dar Tokyo, de asemenea, i-a eliberat rapid, pentru a evita escaladarea tensiunilor. La mai puţin de o lună mai tîrziu, după decizia finală a Japoniei de a cumpăra insulele de la proprietarul lor privat japonez, proteste anti-japoneze au cuprins China, în multe locuri degenerînd în revolte şi vandalism care au vizat produse şi companii japoneze. Deşi multe din aceste proteste au fost “puse în scenă” de guvern, China a început să se înfrîneze atunci cînd unele demonstraţii au scăpat de sub control.

În prezent, atît China cît şi Japonia acţionează pentru a menţine disputa în parametri gestionabili nicio parte nu poate ceda public privind poziţia sa teritorială şi ambele sînt în căutarea unor modalităţi de a cîştiga politic fără a permite ca situaţia să se degradeze în continuare.

Disputa privind insulele survine în contextul în care China şi Japonia, a doua şi a treia economie mondială, se confruntă cu crize politice interne şi cu căi economice incerte ulterioare. Dar disputa reflectă, de asemenea, şi poziţiile foarte diferite ale celor două ţări în istoria dezvoltării lor şi în echilibrul de putere din Asia de Est.

China, puterea emergentă din Asia, a cunoscut decenii de creştere economică rapidă, dar se confruntă în prezent cu o criză sistemică, una deja experimentată de Japonia la începutul anilor 1990, iar de Coreea de Sud şi alţi tigri asiatici la sfîrşitul deceniului. China este pe cale să atingă limitele modelului economic bazat pe finanţarea datoriilor şi condus de exporturi şi trebuie acum să abordeze consecinţele economice şi sociale ale acestei schimbări. Faptul că acest lucru survine pe fondul unei tranziţii a conducerii ce are loc o dată într-un deceniu nu face decît să exacerbeze disconfortul politic al Chinei, în condiţiile în care dezbate opţiunile pentru tranziţia la un model economic mai durabil. În timp ce expansiunea economică a Chinei ar putea fi plafonată, dezvoltarea sa militară este încă în creştere.

Armata chineză este pe cale să devină o forţă de luptă mai modernă, mai activă în influenţarea politicii externe chineze şi mai fermă privind rolul său regional. China a lansat la apă primul portavion din dotarea marinei, iar nava serveşte drept simbol al expansiunii militare a ţării. În timp ce Beijingul vede portavionul drept un instrument pentru a afirma interesele chineze la nivel regional (şi probabil pe glob pe termen lung), în acelaşi mod în care SUA îşi folosesc flota de portavioane, pentru moment China deţine doar unul, iar ţara este novice în flota portavioanelor şi în operaţiuni aviatice. A avea un singur portavion oferă, probabil, mai multe limitări decît oportunităţi de folosire a acestuia, suscitînd preocupări şi invitînd la reacţii din partea unor state vecine.

Japonia, prin contrast, a cunoscut două decenii de stagnare economică, caracterizată printr-o stagnare generală a creşterii, deşi nu neapărat o depreciere a puterii economice globale. A fost nevoie de două decenii pentru ca economia chineză, în creştere la rate cu două cifre, să ajungă din urmă economia japoneză. În pofida stagnării, există multă putere latentă în economia japoneză. Principala problemă a Japoniei este lipsa unui dinamism economic, o preocupare care începe să se reflecte în politica japoneză, unde noi forţe sînt în curs de afirmare contestînd status quo-ul politic.

Chiar înainte de ascensiunea partidelor regionaliste, Japonia a început să renunţe încet, dar inexorabil, la constrîngerile militare ce i s-au impus după al Doilea Război Mondial. În contextul puterii militare în creştere a Chinei, al programului de arme nucleare al Coreii de Nord şi al expansiunii militare sud-coreene, Japonia a privit cu prudenţă apariţia unor ameninţări potenţiale la adresa intereselor sale maritime şi a început să acţioneze. SUA, în parte pentru că doresc să împartă povara menţinerii securităţii cu aliaţii săi, au încurajat eforturile făcute de Tokyo de a adopta un rol mai activ în securitatea regională şi internaţională, proporţional cu influenţa economică globală a Japoniei.

În paralel cu stagnarea economică a Japoniei, ultimele două decenii au asistat la reforma sa tăcută a Forţelor de auto-apărare, extinzînd misiunile admisibile, în contextul în care reinterpretează restricţiile mandatate constituţional ale ţării privind activitatea ofensivă. De exemplu, Japonia a ridicat statutul agenţiei de apărare la rang de Minister al Apărării, a extins operaţiunile comune de instruire în cadrul forţelor sale armate şi cu omologii civili, şi-a schimbat viziunea privind dezvoltarea comună şi vînzarea de sisteme de arme, s-a integrat mai puternic cu sistemele antirachetă americane şi a început desfăşurarea propriilor port-elicoptere.

China depune eforturi privind noul rol al armatei în relaţiile sale externe, în timp ce în Japonia are loc un proces lent de reemergenţă a armatei ca instrument al relaţiilor sale externe.

Creşterea economică timp de două decenii a Chinei se apropie de limita sa logică. China se confruntă cu creşterea tensiunilor sociale şi cu mai puţine resurse noi la dispoziţia sa.

Japonia, după două decenii în care societatea a fost de acord în mod eficient să menţină stabilitatea socială cu preţul restructurării economice şi al tulburărilor, se apropie acum de limitele răbdării sale faţă de un sistem birocratic, care este cel mai bine cunoscut pentru inerţia sa.

Ambele ţări constată o creştere în acceptabilitatea naţionalismului, ambele prefigurează un rol tot mai activ pentru armatelor lor şi ambele ocupă acelaşi spaţiu strategic. În contextul în care Washingtonul îşi sporeşte focalizarea pe regiunea Asia-Pacific, Beijingul este îngrijorat de faptul că o Japonie renăscută ar putea sprijini SUA în constrîngerea Chinei, un ecou al strategiei de îngrădire din perioada Războiului rece.

Asistăm în prezent la stadiul incipient al unei alte schimbări de putere asiatice. Probabil că nu este o coincidenţă faptul că restabilirea relaţiilor diplomatice dintre China şi Japonia în 1972 a urmat după vizita istorică a preşedintelui american Richard Nixon în China. Insulele Senkaku/Diaoyu nu au fost o problemă la vremea aceea, deoarece se aflau încă sub administrare americană. Apărarea Japoniei era în mare parte asumată de SUA, iar Japonia îşi cedase de mult timp drepturile militare în schimbul unui acces facil la pieţele şi protecţia SUA. Schimbarea din relaţiile SUA-China a deschis calea pentru dezvoltarea rapidă a relaţiilor dintre China şi Japonia.

Interesul SUA este de a menţine un echilibru perpetuu între cele două puteri-cheie din Asia, astfel încît niciuna să nu fie în măsură să conteste supremaţia Washingtonului în Pacific. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acest lucru a determinat SUA să acorde sprijin Chinei, în lupta sa împotriva Japoniei imperiale. Rolul actual al SUA de a sprijini resurgenţa militară japoneză împotriva puterii în creştere a Chinei merge pe aceeaşi linie. În contextul în care China se clatină într-un ciclu economic nou, unul care, foarte probabil, va forţa schimbări profunde în economia politică internă, nu este greu de imaginat că echilibrul geopolitic al Chinei şi Japoniei se va schimba din nou. Atunci cînd se va întîmpla acest lucru, la fel s-ar putea întîmpla şi cu rolul SUA.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.