Radu ŢUCULESCU: Femeile insomniacului

Există cărţi, romane în special, despre care n-ar trebui vorbit. Aşa cum tăcerile sînt îngrozitor de greu de descris, aşa şi cu proza: intimitatea zilelor dintotdeauna, banalul, ridicat la nivel de excepţional, se traduc greu în cuvinte.

Cuvinte despre cuvinte…

Am cunoscut majoritatea persoanelor din romanul d-lui Ţuculescu. Dacă au devenit personaje, se datorează în exclusivitate autorului (cunoscut romancier, mai ales din perspectiva construcţiei romaneşti a subiectelor interzise înainte şi după ’89).

Tiberiu Vasile Iancu (truditor al cuvîntului la Tribuna, Făclia şi Radio Cluj) sau Negoiţă Irimie (poet, iubitor şi promotor de frumos la revista Tribuna) sînt doar doi dintre cei care au pigmentat oraşul (Clujul, cu toamne nebun de frumoase şi anume pitoresc sentimental). Amîndurora li se potriveşte, la singular şi plural, intuiţia omului de cultură Petru Poantă: altruist şi sărac, sentimental şi boem, naiv şi popular, patriot şi nonconformist în limitele bunului simţ. (Dicţionar de Poeţi – Clujul contemporan, Clusium, 1999 p.98) Aşa era Nego. Iar Tibi (sau Timi sau Septimius cel Adevărat), în tăcerile lui, era mereu aureolat de blues-ul anilor ce s-au strecurat printre vieţile noastre.

Încet, subţire, sigur…

Romanul (“Femeile insomniacului”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2012) trece cu dezinvoltură peste amănunte (ciudat, nu?) pentru că, logic, amănuntele „lungesc” povestea. Există şi Tavi, şi Mura şi Vio-poetul, şi… Există în realitate, vreau să spun. Dar, să nu uităm, romanu-i roman. Iar Radu Ţuculescu a ştiut să croşeteze întotdeauna (două pe faţă)două pe dos) lumina şi umbra, tăcerea şi zgomotul, bucuria şi tristeţea. În aşa fel încît, la sfîrşit să te poţi bucura de sveterul pentru zile friguroase. Iar jeteul să rostogolească ochiuri din care să rezulte, spre bucuria privitorului, modele simbolice dintre cele mai îndrăzneţe. În culorile unei vieţi osebite.

Învie în paginile cele mai tari şi crîşmele-simbol. Şi pentru că ele nu mai există cu adevărat le vom zice şi noi, Acvariul. Din Centrul burgului şi pînă în Grigorescu boema de altădată (Zek, dacă ne amintim de Gulagul tinereţilor noastre) îşi găsea refugiul în clar-obscurul tavernelor.

În tăcere, mizeria…

E de citit această carte. Şi principalul motiv e că cititorul nu-i bombardat de exagerări. Au fost vremuri grele, dar au fost şi oameni care au ştiut să le facă faţă. Iar grotescul n-a ajuns să întunece existenţe. Din contră. Episoade „tari” (beţia cu securiştii, stîrniţi de delatori invidioşi, sau trecerea suavă a femeilor din viaţa personajului principal, asemenea şalvarilor sultăniţelor din O mie şi una de nopţi, fac din figurile de ceară ale epocii caractere. Bune sau rele. Dar demne de reţinut.

Deja am vorbit prea mult despre carte. Dar, cum spuneam aici tăcerile au cuvîntul. Şi gesturile emblematice care consumă amurgul într-un pahar de tărie. La chemarea autorului, toate personajele se regăsesc în insomnie, iar Poezia, maiestoasă, îşi ascute uneltele doar pentru a regiza dispariţia nocturnă a insesizabilului.

Restul… e cum a spus marele Will, tăcere.

Radu VIDA

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.