Creşterea economică din Turcia va fi victima succesului ei?

Le Monde

Creşterea economică a Turciei este comparabilă cu cea a Chinei şi depăşeşte chiar şi aşteptările. În timp ce guvernul turc a prevăzut o creştere de aproape 8 %, ea a atins în 2011 nivelul de 8,5 % din PIB. După o evoluţie de 8,9 % în 2010, aceasta se confruntă cu “o aterizare lentă” într-un context economic mondial dificil, după cum a afirmat ministrul de finanţe Mehmet Simsek.

Nu trebuie uitat că şi Turcia a fost afectată de criza financiară, chiar dacă partidul de guvernămînt (AKP) nu ezită să vorbească de “nouă ani şi jumătate de succese”, evocînd realizările economice ale ţării de la venirea lui la putere în 2002, dată la care ţara tocmai ieşea din criza financiară care i-a vlăguit economia. Turcia nu a făcut excepţie, criza financiară a dus la scăderea creşterii economice: PIB-ul s-a contractat cu 5 % în 2009, după o cvasi-stagnare (+ 0,5 %) în 2008.

De atunci, economia turcă s-a redresat datorită consumului, investiţiilor şi comerţului exterior. Economia turcă se bazează pe credite, dobînzile sînt acum mici şi deci accesibile particularilor şi întreprinderilor, ceea ce permite finanţarea consumului şi a investiţiilor. Dar creditele pentru populaţie sînt reduse, ele sînt în general alimentate de capitaluri străine. Or, majoritatea sînt pe termen scurt şi pot să dispară de la o zi la alta: nu este deci o creştere perenă.

Turcia a experimentat deja acest scenariu în plină criză financiară. În 2009, Turcia înregistra investiţii de portofoliu în valoare de 3 miliarde de dolari, iar ele au ajuns la 19 miliarde în 2011. Desigur, au crescut, dar cît va dura această situaţie?

O altă problemă este marea dependenţă a ţării de zona euro, a cărei situaţie, este potrivit economiştilor, aproape catastrofală. O treime din exporturile Turciei sînt destinate zonei euro – în frunte cu Germania, Franţa şi Regatul Unit – sau aproape jumătate, dacă se iau în considerarea toate cele 27 de ţări membre ale UE. De asemenea, un sfert din exporturile ţării sînt destinate lumii arabe, unde riscul unui conflict cu Iranul creează îngrijorare. Dar în acest caz este vorba numai de “risc”, în timp ce, în cazul zonei euro, este deja dovedit.

Guvernul a anticipat de altfel acest risc, previziunea de creştere în 2012 fiind de 4 %, de două ori mai mică decît în anul precedent. La rîndul lui, Fondul Monetar Internaţional, care prevede o creştere de 2,3 %, este chiar mai pesimist şi realist. Criza din zona euro va avea drept consecinţă retragerea capitalurilor pe termen scurt, precum şi o diminuare a investiţiilor străine directe (ISD) europene, care reprezintă 12 miliarde de dolari din cele 15 miliarde ISD din ţară.

În consecinţă, în măsura în care ţara trebuie să finanţeze o balanţă curentă extrem de deficitară, principala ameninţare pentru Turcia este reprezentată de riscul de insolvenţă, care, dacă s-ar materializa, ar putea provoca o gravă criză economică.

Ultimul mare handicap – deloc de neglijat, dată fiind dependenţa economică menţionată anterior – este slaba capacitate de creştere autonomă. Industria turcă nu are o valoare adăugată puternică. De exemplu, nu are mari constructori de automobile şi face mai ales subcontractare, pentru Renault sau Volkswagen în primul rînd. Unii nu ezită să numească Turcia “China Europei”, dar nejustificat, deoarece gigantul asiatic “are mai mulţi campioni naţionali”.

Deci este necesar ca Turcia, slăbită de o balanţă comercială care riscă să devină din ce în ce mai deficitară, să facă mai performantă producţia sa industrială şi să investească într-o industrie cu o valoare adăugată ridicată, dar şi să-şi reducă dependenţa de Uniunea Europeană, orientîndu-se spre lumea arabă.

Pînă atunci, Turcia trebuie să facă faţă exploziei inflaţiei, care este de 10,4 % în martie. Intrarea de capitaluri pe termen scurt şi riscul petrolier pot explica în mare parte acest fenomen, dar politica monetară a băncii centrale turce are un rol cheie.