Experienţa României din anii 1980, utilă pentru a înţelege de ce ajung democraţiile de astăzi să declare “default”

Motley Fool (SUA)

Lecţia pe care o transmite experienţa României din anii 1980 este că măsurile de austeritate extreme sînt pur şi simplu nesustenabile fără un lider autocratic neales, care este dispus şi capabil să subjuge voinţa poporului său în favoarea creditorilor din străinătate. Din acest motiv este de crezut că majoritatea, dacă nu toate ţările puternic îndatorate din Europa, vor declara în cele din urmă default sub o formă sau alta. În pofida afirmaţiilor contrare, nu mai este o chestiune de dacă, ci de cînd.

Avînd în vedere situaţia din Grecia nu este greu de imaginat că în curînd ţara va fi obligată să declare default, la fel ca o companie fără lichidităţi sau insolvabilă. Realitatea este însă că ţările nu dau faliment la fel ca o companie. Ele nu ies din afaceri dacă pot rambursa în general împrumuturile creditorilor străini, provocînd suficientă suferinţă pe frontul intern. Decizia priveşte în schimb dorinţa unei ţări de a plăti şi nu capacitatea sa de a face acest lucru.

Potrivit datelor compilate de Carmen Reinhart şi Kenneth Rogoff pentru studiul “This Time is Different”, peste jumătate din default-urile ţărilor cu venituri medii între 1970 şi 2008 au avut loc atunci cînd plăţile serviciului datoriei ţării au fost sustenabile în mod convenabil.

De ce aleg ţările default-ul atunci cînd şi-ar putea plăti datoriile altfel? Răspunsul este simplu, potrivit analizei. Pentru a ilustra de ce, analiza a ales să arunce o privire la experienţa României din anii 1980, în contextul în care este singura ţară modernă care a onorat deplin o povară, de altfel apăsătoare, a datoriei externe, fără a recurge la tipul actual de default, la un default constructiv via inflaţie, sau un anumit tip de restructurare a datoriilor. După cum s-a văzut, decizia de a face acest lucru s-a dovedit fatală pentru liderul de atunci al României, Nicolae Ceauşescu, şi soţia sa.

România a împrumutat masiv de-a lungul anilor 1970 pentru a finanţa modernizarea sectorului său energetic. Obiectivul era de a deveni unul dintre principalii furnizori europeni de produse petroliere secundare. Din păcate, decizia de a urma acest curs nu putea veni într-un moment mai prost, tocmai cînd preţul petrolului s-a triplat dupa revoluţia iraniană. Deoarece preţul produselor petroliere secundare nu a crescut proporţional, în plus, România a continuat să piardă 25 de dolari la fiecare tonă de produse rafinate vîndută în Occident. În 1980, ţara avea un deficit comercial record de 1,5 miliarde dolari – o sumă deloc neglijabilă pentru o ţară de dimensiunile României.

Pentru a evita default-ul pentru datoria externă neobişnuită de 11 miliarde de dolari, Ceauşescu, liderul în stil sovietic al ţării, a ales calea austerităţii în 1982, iniţiind ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de “războiul tăcut” împotriva poporului său. Planul lui era să plătească datoriile României în opt ani, transformînd deficitul comercial într-un excedent comercial. Pentru a face însă acest lucru era nevoie de două lucruri. În primul rînd, ţara trebuia să reducă la minimum importurile prin reducerea cererii interne pentru ele. Iar în al doilea rînd, trebuia să maximalizeze exporturile de bunuri produse pe plan intern, cum ar fi energia şi produsele agricole. Ceauşescu a realizat ambele lucruri, raţionalizînd facilităţi de bază, cum ar fi combustibilul pentru încălzire în timpul iernii şi produsele alimentare de bază pe tot parcursul anului.

Deşi aceste măsuri au fost în cele din urmă încununate de succes – datoriile externe ale României au fost plătite pînă în 1989 – “carnagiul” rezultat i-a făcut pe mulţi să se întrebe dacă a meritat. În plus faţă de pretinsele 15.000 de decese pe an din cauza îngheţării şi malnutriţiei în urma raţionalizărilor, economia României s-a prăbuşit într-o stare economică mai rea decît cea din Marea Depresiune. PIB-ul a început o coborîre stupefiantă de 67% în ultimii ani ai regimului lui Ceauşescu şi nu a recîştigat vîrful din 1988 decît 16 ani mai tîrziu, în 2004 – cu cinci ani înainte de a se prăbuşi din nou la mijlocul Marii Recesiuni. Mai mult, atît Ceauşescu cît şi soţia sa au fost în cele din urma judecaţi şi executaţi pentru aceste greşeli.

În lumina experienţei României, nu ar trebui să fie o surpriză faptul că guvernele unor ţări europene puternic îndatorate se clatină sub presiunea crizei datoriilor de pe continent. Guvernul Italiei a căzut în noiembrie anul trecut cînd, premierul ales a fost înlocuit de un tehnocrat neales la urne, Mario Monti, cunoscut sub numele de “Il professore” (“Profesorul”). Guvernul Greciei a căzut în aceeaşi lună, cînd, în mod similar, un bancher tehnocrat neales la urne şi-a asumat conducerea. Şi guvernul României a căzut la începutul lunii februarie, după ce premierul şi-a prezentat demisia, invocînd necesitatea de a dezamorsa tensiunile politice şi sociale, după o nouă rundă de reduceri de austeritate.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.