GAVRIL POMPEI – “Întoarcerea lui Dante’’

• experienţa Purgatoriului sau aproape de nefiinţă •

Gavril Pompei (pe numele său adevărat Pompei Cocean), originar din Tîrlişua, jud. Bistriţa-Năsăud, actualmente profesor la Facultatea de Geografie a Universităţii ‘’Babeş-Bolyai’’ Cluj-Napoca, este autorul a nu mai puţin de opt volume de versuri, cea mai recentă apariţie editorială fiind ‘’Întoarcerea lui Dante’’ (Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2011).
Cartea este, s-o spunem din capul locului, o reuşită incursiune poetică de natură eidetică, prin care se merge spre esenţa lucrurilor pentru a ajunge la un adevăr, la un punct maxim al existenţei prin care se poate  atinge un echilibru ontologic. Şi are ca support real parcurgerea unui drum iniţiatic al cunoaşterii şi autocunoaşterii, dar şi o cultură literară şi filosofică solidă, încît lectura ei este o adevărată ‘’sărbătoare a intelectului’’ (une ‘’fête de l’intellect’’), dacă mi se îngăduie să folosesc sintagma lui Paul Valéry prin care el definea poezia. O microepopee, am putea spune, concepută structural ca o catedrală gotică, ce predispune cititorul la o meditaţie profundă asupra existenţei, dar şi la o reaşezare a valorilor clasice, din perspectiva gînditorului modern. Avem nevoie de această carte pentru a ne înţelege pe noi înşine în raport cu zgomotul şi vidul spiritual al lumii de azi, cînd nevoia regăsirii unui sens al vieţii necesită să fie conturată din ceaţa şi iureşul evenimentelor cotidiene şi al istoriei care devine mai accelerată.
‘’Eul liric’’ este ‘’un Dante contemporan’’, un ‘’alter ego’’ al poetului renascentist (după cum îl defineşte Petru Poantă în prefaţa volumului), care atinge o etapă superioară de cunoaştere şi de înţelegere a fiinţei cugetătoare (‘’trestie cugetătoare’’ după Pascal), care are de parcurs o etapă finală a călătoriei sale iniţiatice. Supliciul cunoaşterii trece prin cele şapte volume de versuri ale poetului clujean şi din care s-a zămislit drumul întoarcerii, din universul lui Thanatos, al celui de-al optulea volum. Ai impresia că poetul a parcurs o metempsihoză de lumini şi umbre, ca să ajungă pînă la acest punct al căutării, că a trăit cele şapte vieţi ale ‘’samsarei’’, pentru a ajunge la înţelegere, împăcare şi echilibru.
Manierismul ce transpare din poemele sale (aşa cum subliniază şi prefaţatorul), e folosit ca un mod de reprezentare a universului, dar mai are şi o altă funcţie conotativă, aceea de a sugera aspiraţia poetului spre perfecţiune şi armonie, spre capodoperă, ceea ce era şi idealul artiştilor renascentişti.
‘’Întoarcerea lui Dante’’ ne poartă printr-un labirint existenţial între fizic şi metafizic, un ‘’Manfred’’ modern, am putea spune, structurat în 51 de poeme (sau ‘’cînturi’’), sprijinite pe patru piloni ai cunoaşterii, cu titlul generic: ‘’Întoarcerea la Dante’’ (I, II, III, IV). Sau patru coloane ce pot susţine templul unei credinţe – un templu epistemologic – fiecare vehiculînd o etapă nouă a  cunoaşterii şi a înţelegerii.
Poetul vine de la malul Styxului, acolo unde l-a împins tumultul vieţii, impactul dramatic cu înfăţişarea vieţii: „Tu n-ai fost Dincolo/şi n-ai văzut/ cum cad catapetesmele/ cetăţilor de lut” (‘’Întoarcerea lui Dante I’’). După experienţa Purgatoriului şi apropierea de nefiinţă, el trăieşte o stare de anastază, o înviere din morţi. Karma poetului îl duce spre o cunoaştere superioară a lumii, la o autocunoaştere luminoasă pentru că el găseşte sensul unic al eternităţii în el însuşi. (v. ‘’Întoarcere la Dante IV’’).
Cartea are un suport autobiografic mascat şi reprezintă o metanoia, schimbarea din fiinţă producîndu-se ca o consecinţă a experienţei morţii, a apropierii dramatice de nefiinţă. Autorul descoperă, prin creaţie, ‘’eul noumenal’’, infinitul şi libertatea din interiorul nostru, gîndurile lui fiind nişte ‘’engrame’’ izvorîte din subconştient, care se întrupează în conştient prin cuvînt.
Simultaneitatea operei şi a vieţii, a acţiunii şi a meditaţiei străbat ca un fir roşu opera poetică a lui Gavril Pompei, poet de marcă ce tînjeşte spre o renaştere spirituală din criza şi problematica fundamentală a omului modern, spre o renaştere a valorilor ontologice şi epistemologice, salvîndu-le din anxietatea turbulentă a vieţii cotidiene. El caută o nouă profunzime a poeziei, dar nu prin artificii facile, ci prin însăşi instrumentele eterne ale poeziei dintotdeauna, reaşezate într-o nouă conceptualitate, programate de raţiune şi simţire, în construcţia acestei catedrale care este poezia.
Dacă tendinţa în poezia actuală este de dezvrăjire a lumii, autorul urmăreşte, în viziune blagiană, să păstreze misterul, însă într-o altă concepţie, aceea de recreare a ei după o altă ‘’noimă’’, care să ducă la ‘’despovărarea dorului în dor’’, idee reluată şi în poezia ‘’Invocaţie I’’, în care se adresează astfel divinităţii: „Opreşte, Doamne, crivăţul la poartă/ închide-l într-o sacră colivie/ şi fă din tenebroasa mare moartă/un someş cristalin, cu apă vie”.
Poetul este un călător în descifrarea tainelor acestui univers caduc, pe care vrea să le surprindă în matricea cuvintelor, ‘’a verbului’’ mînat de ‘’zborul unui gînd aprins’’, care nu poate fi decît focul creaţiei: „Iar călătorul stă şi scurmă/ în jarul adumbrit, prelins/ din magma dorului din urmă/ cu zborul unui gînd aprins” (‘’60’’).
E o stare de iubire a lumii, care se deschide ca o rană şi se închide din nou. Lumina firavă a fiinţei se cutremură din nou în faţa neantului, dar o lumină sofianică se reaprinde în ungherele ei şi eul renaşte ca un prunc.
Semnificativ mi se pare simbolul ‘’cercului’’ desenat de Arhimede, ce are conotaţia ‘’trezirii’’ în logos, faptul de a fi conştient de sine şi de misterul ce se află în spatele realităţii obiective, dar şi de limitele cunoaşterii pe cale raţională sau senzorială.
‘’Ultimul cerc’’ are valoarea unei ‘’ars poetica’’, poemul fiind desăvîrşit atît în formă cît şi în conţinut: „Nu-i da, iubirii, cîte poate crede/ nici gîndului ce poate zămisli…/ Ah, cercul desenat de Arhimede/ într-un nisip ce nu se vrea a fi!//Nu-i da, cărării, cîte poate duce/ nici simţului ce poate presimţi/ Ah, agonia cuielor pe cruce) în trupul unui verb: a răstigni!// Şi nu ne da ce nu se întrevede,) în cercul ocrotit de Arhimede!”
Scris în prozodie clasică, poemul este însă de o modernitate debordantă prin ideatica ce-i stă drept suport, dar mai ales prin construcţia interioară a versurilor turnate într-o topică şi o asociere neaşteptată a noţiunilor şi a verbelor. Îmbinarea prozodiei clasice, în care ideile sînt constrînse a se întruchipa în tipare fixe cu versul liber este realizată armonios şi creează diversitate, fiindcă intenţia poetului este de a împăca valorile clasice cu cele revendicate de creatorul contemporan, sporind astfel capacitatea de transfigurare şi de substanţă a poemelor, cititorul aflîndu-se astfel în faţa unor surprize imprevizibile de receptare, rezultate din îmbinarea acestor două modalităţi de exprimare poetică. Arhitectura discursului liric, vibraţia interioară a versului, reprezentarea originală a realităţii, dar mai ales mesajul unui nou umanism ce glisează pe o realitate atît de contradictorie şi de schimbătoare, motivează caracterul de excepţie al acestui volum de versuri şi impun un poet care merită un loc de cinste în peisajul liric actual.
‘’Întoarcerea lui Dante’’ reprezintă o meritorie transpunere a ideilor din capodopera lui Dante Alighieri în lumea contemporană, într-o conceptualitate şi o formulă poetică personală, prin care Gavril Pompei se dovedeşte a fi un umanist responsabil şi un erudit al timpului în care trăim.
Ioan ŞIMON