Titu Popescu, Estetica Paradisului

O carte de o factură cu totul deosebită a publicat, recent, Titu Popescu la editura Dacia XXI sub titlul incitant Estetica Paradisului. E o carte care beneficiază de sugestiile fertile ale teologiei, filosofiei şi esteticii literare, spre a reconstitui secvenţial modul în care simbolistica creştină a Raiului s-a proiectat într-o serie de construcţii literare sau utopice, visul omenesc al unui ţinut iraţional pur, opulent şi somptuos acompaniind mai discret sau mai profund însăşi aspiraţia omului spre desăvîrşire şi completitudine. Titu Popescu îşi edifică construcţia pe pilonii unor „premise teoretice” bine alese, care au în vedere cîteva coordonate esenţiale, socotite ca indici de control al unui fenomen literar cu mult mai generalizat. E vorba de acea nostalgie a paradisului creatoare de stare genezială, caracterizînd grădina ideală, lumina lină ce o înconjoară, extazul sau beatitudinea trăirii, feminitatea paradisiacă, idiomul iniţiatic al nuntirii cosmice, armonia înţelegătoare prin coborîrea transcendenţei în mundan. Autorul arată că la nivel paradisiac, esteticul este etică în sine, iar figurile dumnezeieşti ale Creatorului, ale Fiului şi ale sfinţilor au produs o creaţie artistică care dezvoltă imaginaţia şi perpetuează iluzia vieţii eterne, cum se întîmplă şi în mănăstirile Moldovei.Obsesia Binelui şi a lumii paradisiace este corelativă cu crearea utopiilor, proiecţii meliorative idealizate care urmăresc transpunerea istoriei sacre la nivelul socialului. Invocarea revelaţiei creează impresia de fericire universală, oferită de un univers armonios compensator, în care nu este loc de acţiune a răului şi unde armoniile înfloresc în deplină libertate creatoare. S-au şi postulat în consecinţă tendinţe de a inventa paradisuri naţionale în care gestica sacramentală este hrănită din miturile istoriei naţionale (Dacia serafică a lui Eminescu) sau utopiile dacice ale lui Aron Densuşianu. Suspendarea lumii divine produce şi teama iminentă de apocalipsă, Eldoradoul uman creat de imaginaţia extazului, modelul paradisiac producînd în acelaşi timp şi versiuni contrare, antiutopice, infernale care se hrănesc dintr-o determinare reciprocă. Jumătate din carte este rezervată analizelor specioase care vizează toposurile paradisiace produse de literatură, cum ar fi mitul Vîrstei de aur, Insulele Fericiţilor şi Cîmpiile elizee (grădina ideală), care au fecundat o serie întreagă de opere de diferite calibre şi valori şi care au determinat uneori regresiuni spectaculoase în spaţii mirifice sau centre de cultură clasică, plasate de obicei în Grecia sau Spania, ca forme de foame spirituală specifică idealului umanist desăvîrşit. Paradisul este socotit chiar izvorul civilizaţiei moderne, de unde Disocierile şi Asocierile pe care autorul le deschide, ca forme de comentariu liber al unor postulate şi al interpretărilor cu direcţie mai precisă spre literatură. Spirit inventiv şi luminat, cu lecturi multiple şi fecunde, autorul reuşeşte cu fiecare nouă pagină a sa să devină extrem de interesant, glisînd fondul discuţiei spre zone profitabile din care imaginativul iese de fiecare dată îmbogăţit. Punerea în discuţie a unor forme moderne de înţelegere a paradisului, ca paradis regresiv sau duplicitar, de pildă, îl găseşte pe autor în postura de a produce lungi şi inteligente incursiuni în istoria artei şi literaturii universale, să facă asociaţii şi paralelisme inspirate, să inducă cititorului sentimentul că e invitat să-şi exerseze imaginaţia şi s-o pună în acord cu marii gînditori ce s-au rostit mai demult sau mai aproape de noi despre această temă (Milton, Dante, Noica, Culianu), opinii heideggeriene, blagiene sau cioraniene fiind mereu invocate spre a consolida freamătul unor idei proprii, aşezate de fiecare dată într-un inveliş sonor luminos şi seducător. Vom găsi astfel bune analize referitoare la prezenţa „Paradisului eminescian”, la poezia aspiraţiei sacrale a lui Voiculescu, la spaţiul epicii lui Mircea Eliade sau al lirismului lui Nichita Stănescu. Nu sînt lăsate pe dinafară sensurile polifonice ale basmelor noastre populare, creaţia de mare elevaţie artistică a lui Ion Creangă, excepţionalele proiecţii sculpturale ale lui C. Brâncuşi. Cartea lui Titu Popescu rămîne în esenţă o incursiune atrăgătoare într-un spaţiu care astîmpără şi nevoia noastră de extaz biblic şi cufundare în religiozitatea mitică a izvoarelor biblice, dar şi invitaţia de a-l urmări pe autor în zona asociaţiilor sale penetrante de ordin cultural-artistic-filosofic, fără a neglija sub nicio formă intenţia anunţată încă de la început de a furniza elementele necesare pentru rostuirea unei estetici a Paradisului, lucru de care autorul se achită cu asupra de măsură.

Mircea POPA