La ce servesc conferinţele despre climă?

Le Monde

Din 28 noiembrie pînă la 9 decembrie, 193 de state s-au reunit la Durban (Africa de Sud) în cadrul celei de-a 17-a conferinţe a Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (CCNUCC).

Prin anii 1980, omenirea a devenit conştientă de necesitatea de a lupta împotriva schimbărilor climatice. Oamenii de ştiinţă, precum François Jean Jouzel sau Claude Lorius, scot în evidenţă, în urma unei analize privind gheţarii din Antarctica, existenţa unei corelaţii între creşterea concentraţiei de CO2 de origine antropică şi încălzirea planetei. Apoi, în 1990, Grupul interguvernamental privind evoluţia climei (GIEC) publică primul său raport care menţionează repercusiunile schimbărilor climatice asupra mediului, economiei şi societăţii.

În 1992, ONU a convocat summitul de la Rio, în cadrul căruia statele au ratificat o Convenţie-cadru privind schimbările climatice, în scopul stabilizării concentraţiilor atmosferice de gaze cu efect de seră, şi au adoptat o agendă a acţiunilor prevăzute pentru secolul 21 (Agenda 21). Apoi, anual se ţine o conferinţă a Părţilor la Convenţia privind schimbările climatice (COP).

“ONU a devenit un cadru natural de acţiune, explică Pierre Radanne, expert în politicile energetice de combatere a schimbărilor climatice. De asemenea, clima fiind un bun internaţional, toate ţările trebuie să fie interesate de negocieri, nu numai o parte din ele, aşa cum sugerează G20”.

În 1997, se fac progrese majore în acest sens prin adoptarea protocolului de la Kyoto, primul şi singurul tratat juridic obligatoriu. El prevede ca cele 38 de ţări industrializate să-şi reducă emisiile de CO2 în medie cu 2 % pînă în 2012, în raport cu nivelul din 1990. Numai două ţări dezvoltate au refuzat să-l ratifice: Statele Unite şi Australia, care în final îl va ratifica în 2007. Acordul constituie un succes, dar este greu de aplicat. El este finalizat la summitul de la Marakech din 2001, iar în 2005 a intrat în vigoare.

A urmat summitul de la Copenhaga, din 2009, care s-a dovedit incapabil să prelungească angajamentele protocolului de la Kyoto pe perioada 2012 – 2020, încetinind dinamica negocierilor privind clima. La Cancun (Mexic), statele adoptă mecanisme financiare pentru a se adapta la încălzirea climatică, dar nu stabilesc niciun obiectiv global obligatoriu pentru limitarea emisiilor de CO2. Naţiunile Unite par incapabile să reacţioneze rapid în faţa provocărilor urgente.

În prezent, negocierile s-au împotmolit. “Majoritatea ţărilor s-au angajat în politici climatice în mod voluntar şi neconstrîngător, cu obiective insuficiente şi fără o viziune globală”, afirmă Laurence Tubiana, directoare a Institutului de dezvoltare durabilă şi relaţii internaţionale (IDDRI).

Acum este mai greu de realizat un consens aşa cum s-a întîmplat la Kyoto, deoarece în aceşti cincisprezece ani harta ţărilor poluatoare s-a schimbat total. În 1997, ţările în curs de dezvoltare care nu erau vizate de protocol reprezentau mai puţin de un sfert din emisiile de CO2. Astăzi, ele sînt la origine a peste jumătate din aceste emisii, China, India, Brazilia şi Africa de Sud fiind în frunte.

Statele Unite, cel mai mare poluator din lume, continuă să refuze ratificarea oricărui acord obligatoriu privind clima.

Majoritatea ţărilor nu şi-au respectat angajamentele. De exemplu, la sfîrşitul anilor 2000, emisiile Canadei au crescut cu 30 % faţă de 1990, în loc să fie reduse cu 6 %, iar Japonia înregistra o creştere de 8 % în loc de o scădere de 5 %. Numai Uniunea Europeană a reuşit să-şi respecte obiectivele cu o scădere de 8 % în perioada 1990 – 2012, dar cu mari diferenţe între state.

În final, lipsa de voinţă politică a ţărilor este principala cauză a nerespectării angajamentelor luate în acest sens.