“Da” pentru o dictatură democratică, “nu” unei vetocraţii în America

Financial Times (Articol de Francis Fukuyama)

Eşecul “supercomisiei” pentru buget a Congresului de a ajunge la un acord asupra bugetului este o reflectare tristă a polarizării care există azi în SUA, însă cauza acestui eşec trebuie căutată dincolo de indivizii responsabili pentru elaborarea planului de reducere a deficitului, la însăşi natura sistemului politic.

Americanii se mîndresc cu o constituţie care limitează puterea executivă printr-o serie de “checks and balances” (“limitări şi echilibre”), însă aceste mecanisme s-au metastaziat, iar America a devenit o “vetocraţie”. În plus, atunci cînd acest sistem este combinat cu nişte partide ideologizate, rezultatul este o paralizie politică.

Prin contrast cu sistemul Westminster, sistemul american împarte puterea între un preşedinte şi două camere ale Congresului. De asemenea, sistemul american împarte atribuţiile statelor şi administraţiei publice locale şi permite instanţelor să anuleze legislaţia pe motive constituţionale. Sistemul este proiectat în mod deliberat pentru a pune obstacole în calea unui guvern care decide – rezultat al unei culturi politice deosebit de suspicioase la adresa puterii centralizate.

Avantajul sistemului britanic, cu posibilităţile sale mai limitate de exprimare a dreptului de veto, devine clar atunci cînd vine vorba de adoptarea bugetelor. În sistemul britanic, bugetul este elaborat de ministrul de finanţe şi apoi adoptat de parlament cu mici modificări, la o săptămînă sau două după ce guvernul introduce în parlament proiectul.

În sistemul american, prin contrast, preşedintele anunţă un buget la începutul ciclului fiscal – un document mai degrabă aspiraţional decît unul care exprimă o realitate politică. Constituţia SUA localizează hotărît autoritatea responsabilă cu cheltuielile în Congres, ceea ce face ca toţi cei 535 membri ai Congresului să se poată folosi de dreptul lor de veto pentru a putea obţine o concesie. Bugetul elaborat după luni de lobby nu este produsul unui plan guvernamental coerent, ci al unei tranzacţionări între parlamentari individuali, care consideră întotdeauna mai uşor să ajungă la un consens înlocuind creşterile de cheltuieli cu reducerile fiscale. De aici, înclinaţia permanentă spre deficite.

Dacă SUA vor să iasă din actuala paralizie nu este nevoie doar de o conducere puternică, ci şi de schimbări ale normelor instituţionale. Dacă amendamentele constituţionale ies din discuţie pentru moment, există totuşi o listă de reforme pe care SUA le-ar putea întreprinde pentru a limita procedura veto-ului şi de a simplifica procesul decizional, cum ar fi instituirea unei legi care previne şantajul la care se dedă legislativul prin ridicarea de amendamente irelevante. Poate cea mai importantă schimbare ar fi apropierea sistemului american de sistemul Westminster, în care bugetul este elaborat de un grup mult mai mic de legislatori.