N-am învăţat lecţia priorităţilor

RADU VIDA

Ţin minte începutul unui capitol despre guvernanţa modernă în sectorul public, scris de o seamă de  somităţi internaţionale: Planificarea strategică orientată spre scopuri este componenta principală a guvernării moderne.  Şi, credeţi-mă pe cuvînt, urmau o serie de învăţăminte în ceea ce priveşte priorităţile investiţionale, utilizînd resursele fiscale, organizaţionale, umane ş.a.m.d. N-am fost de acord întru totul cu ansamblul lucrării ce trata subiectul managementului politicilor publice. Nu din prea multă ştiinţă, ci pentru că nu se potriveau cu bunul simţ. Şi, mai ales, cu transpunerea unor politici „luate de-a gata” în administraţia locală de la noi.

Subiectul a revenit acum, cînd o depeşă a agenţiilor de presă anunţă că Rusia se va confrunta cu aceleaşi probleme ca şi Grecia, cel puţin în ceea ce priveşte miliardele de dolari investiţi în stadioane şi campusuri olimpice. Olimpiada de iarnă de la Soci din 2014 şi CM de fotbal din 2018 generează investiţii greu de amortizat. Asta pentru că nu există perspectiva unor proiecte viabile, care să facă funcţională impresionanta infrastructură care se cere pentru asemenea competiţii. E o nebunie, zău! Şi cu toate acestea, Campionatele mondiale de fotbal din Germania şi Japonia, Olimpiada de iarnă din Italia, CM de hochei din Letonia, CM de rugby din Australia sau Cupa Africii la fotbal (Egipt) au fost investiţii de succes.  Cum s-a întîmplat? E vorba de un management aparte, probabil. Altfel, totul devine speculaţie şi se depărtează de managementul resurselor, privit ca o posibilă ştiinţă. Dacă ne gîndim la… stadioanele noastre, constatăm acelaşi lucru.

Nu spun că nu e nevoie de spaţii pentru sport!
Spun doar că activitatea umană este guvernată de eficienţă, iar măsura lucrurilor este dată de capacitatea de a investi în profit. Ei bine! N-o să-mi spuneţi că cele cîteva sute de săli de sport, construite pe lîngă cele existente şi modernizate, aduc vreun beneficiu elevilor şi studenţilor. Există statistici care arată că mişcarea, sportul (gratis sau pe bani) a scăzut mult, foarte mult chiar, în rîndul tineretului. Urmînd aceeaşi logică, micile terenuri de sport din oraşele şi satele patriei nu sînt altceva decît oaze de escapadă pentru cîţiva „intelectuali” şi „patroni” din partea locului. Excepţiile nu justifică cheltuirea de la bugetele locale a sumelor investite pentru aceste „colţuri de rai” dedicate noii nomenclaturi. Nici stadioanele cu care ne mîndrim (Cluj, Bucureşti, Ploieşti ) nu sînt o afacere. Nu numai că sumele  (mari, să recunoaştem!) nu vor fi recuperate nici în 50 de ani, dar întreţinerea acestora va ridica costurile pe care, în final, trebuie să le plătească tot contribuabilul.

De ce? Pentru un singur motiv: potentaţii vor ca numele lor să fie înscris pe frontispiciul arenelor de tot felul. Iar lumea… Lumea vrea circ: de cînd e… lumea. Şi chiar dacă pîinea lipseşte, chiar dacă o anumită parte a societăţii civile bombăne, lucrurile merg înainte. Şi ce dacă unora nu le convine să plătească asemenea investiţii? Greşeala managementului politicilor publice şi goana după voturi duce la ţipătul gregar al fanilor, iar contribuţia substanţială e a celor care aduc bani la buget, nu a celor care răcnesc gibonic pe stadioane.