Papa şi monolitul doctrinei: Bilanţul vizitei lui Benedict al XVI-lea în Germania

La Stampa

Vizita Papei Benedict al XVI-lea în Germania se încheie cu paradoxul unui succes mediatic, care lasă însă, în esenţă, lucrurile aşa cum sînt în ceea ce priveşte repunerea în mişcare a credinţei, relansarea unui dialog ecumenic solid şi reluarea dialogului întrerupt de mult timp cu lumea laică.

Printre autorităţile germane care l-au primit cordial pe Papă s-a numărat şeful statului, un catolic divorţat şi recăsătorit, primarul Berlinului, un catolic homosexual declarat şi angajat pentru recunoaşterea juridică deplină a homosexualităţii, şi cancelarul, fiica unui pastor evanghelic, la rîndul său divorţată şi recăsătorită. Toţi sînt sincer deschişi faţă de religie, căreia îi recunosc un rol public decisiv – la fel cum spune şi Benedict al XVI-lea -, cu excepţia dezacordului asupra unor chestiuni pe care Suveranul Pontif le consideră cruciale.

În Germania, alături de vocile critice ale unor cetăţeni de rînd, există un grup puternic de teologi profesionişti, care de mai mult timp îşi afişează public obiecţiile şi fac propuneri inovatoare bine argumentate – de la chestiunea celibatului, la poziţia femeii în structura Bisericii sau accesul la euharistie al credincioşilor divorţaţi. Tăcînd însă în privinţa dezbaterii legate de problemele bioetice, care influenţează şi legislaţia, aşa cum a arătat recenta rezoluţie a Parlamentului german privind diagnosticul pre-implant. Dar nu sînt semne că Papa ar fi recunoscut în aceste zile, fie şi indirect, legitimitatea şi relevanţa acestor discuţii.

Se va obiecta că Papa nu putea “coborî” pe terenul acestor argumente, o obiecţie stranie pentru cineva care spune că pune discursul asupra credinţei în centrul vieţii de zi cu zi. De la acest Pontif, care a arătat totuşi o reacţie eficientă privind scandalul pedofiliei, nu te poţi aştepta la o inovaţie teologică sau chiar la cea mai mică abatere de la doctrina tradiţională. Percepţia crizei Bisericii în lumea occidentală, despre care şi Papa a vorbit în mod specific, cere în opinia acestuia “o reînnoire a credinţei” şi nu modificări structurale sau doctrinare. A repetat acest lucru şi în Germania, ţara europeană de tradiţie creştină unde reflecţie teologică şi religioasă nonconformistă este cea mai vie, datorită pluralismului confesional.

În realitate, în spatele imobilismului doctrinar al Bisericii Catolice se află intuiţia că pînă şi problemele minore, precum recunoaşterea cuplurilor de facto, schimbarea atitudinii faţă de credincioşii aflaţi în poziţii familiale “nereglementare”, sau acceptarea homosexualităţii, determină o reconsiderare antropologică a “naturii umane”, care aruncă însă în aer întreaga construcţie pe care se sprijină doctrina tradiţională. Asupra acestui punct, Biserica nu este capabilă de inovaţii, care ar implica o atitudine diferită faţă de ştiinţele umane moderne şi o nouă relaţie cu laicitatea.  Tema crucială a vizitei papale în Germania este relaţia ecumenică, în special cea dintre confesiunea catolică şi cele luterană şi evanghelică. Şi aici s-a dezvăluit întreaga personalitate a Papei: convingător în recunoaşterea măreţiei spirituale a lui Luther, dar intransigent în menţinerea limitelor dogmatice de nedepăşit.

Bisericile, indiferent de denumirea confesională, sînt adesea solidare între ele cu privire la marile teme bioetice, atunci cînd fac front comun împotriva a ceea ce consideră posibile deraieri ale biotehnologiilor. Dar legat de teme privind sexualitatea există diferenţe semnificative între ele. Numai Biserica Catolică se prezintă doctrinar ca un monolit, în special privind condamnările, ca şi cum ar exista o linie perversă continuă, ce merge de la contracepţie la folosirea sălbatică a biotehnologiilor, trecînd prin homosexualitatea considerată o patologie.