Contracronometru / Când vrei să păcăleşti şi eşti păcălit sau păcălici

Turneul de la Melbourne a intrat în turnantă, dacă ar fi să împrumut un termen din atletism. S-au stabilit cele patru semifinale pe cele două tablouri de concurs. Am aşteptat, ca mulţi alţi iubitori ai sportului alb, cu mare interes „sfertul” surpriză dintre doi veterani ai circuitului, elveţianul Roger Federer şi germanul Mischa Zverez, pe care probabil n-ar fi pariat nimeni la începutul turneului. Dacă la Federer ne aşteptam să ajungă măcar în a doua săptămână de concurs, lăsând la o parte locul ocupat în clasament, respectiv 17, şi absenţa îndelungată de pe teren, pe Mischa Zverez nu-l vedeam trecând de primul tur, întrucât neamţul n-a rupt gura târgului la competiţiile majore, fiind un jucător de duzină.

Zverev şi-a depăşit condiţia de out-sider şi l-a eliminat pe John Isner, reuşind un come-back de senzaţie de la 0-2 la seturi în faţa unui jucător ce serveşte constant cu 220 de kilometri pe oră, dar gluma s-a îngroşat după victoria extraterestră cu Andy Murray, care în ciuda valorii superioare n-a reuşit să contracareze jocul de serviciu-vole al neamţului. Un joc de serviciu-vole mai puţin…ortodox, departe de ceea ce au jucat odinioară Stefan Edberg, Tim Henman ori Jonas Bjorkman, care au făcut din acesta o artă. Este exagerat să-l considerăm pe Mischa Zverev un jucător clasic de serviciu-vole, ci unul care, în lipsă de altceva, se aventurează la fileu cu ochii…larg închişi. Iar ceea ce face neamţul nu e în nici un caz jocul old-school de serviciu-vole, o încântare pentru ochiul avizat, ci o chestie cu două tăişuri, care nu încurajează spectacolul. Rod al hazardului, jocul lui Zverev nu e în spiritul spectacolului, ci unul care fragmentează schimburile, iar asta nu e tocmai pe placul privitorilor. Personal, prefer oricând bubuiturile lui Rafael Nadal şi raliurile lungi, geometria lui Stan Wawrinka, loviturile biciuite ale lui Federer, retururile imposibile ale lui Murray şi defensiva lui Djokovic. Nu vreau să pozez într-un specialist, fiindcă nu sunt, dar am apucat să-i văd pe Edberg, Becker, Stich, Sampras, Agassi, Ivanisevic, Henman, Bjorkman ori Kafelnikov, pentru a-mi permite comparaţia cu Zverev, iar concluzia este că ceea ce joacă germanul nu poate fi apreciat nici la un meci demonstrativ, ci este o simplă blocare a mingii la fileu, o amortizare care pe mine nu mă încântă, ci mă dezgustă. În meciul cu Murray, Zverev a tras lozul câştigător, pentru că a avut dincolo de fileu un jucător neinspirat, aflat în pană de idei, care a avut în schimb o atitudine infantilă şi care mai avea puţin şi se apuca de plâns. A spune că Zverev s-a aflat în oglindă contra lui Federer nu poate fi considerată nici măcar o glumă de prost gust. Federer este prin excelenţă un jucător de serviciu-vole, care a câştigat 17 titluri de Mare-Şlem, pe când Zverev n-a câştigat nimic, practicând o chestie numită în limba engleză kick and run (loveşte şi fugi), împrumutată din fotbal. După felul cu mânuieşte racheta, Zverev îmi pare un jucător rigid, lipsit de fineţe, care nu are în arsenal variaţii, precum Federer. Aşa se explică că germanul este o pradă uşoară în jocul de anduranţă, care presupune schimburi mai lungi, de pe fundul terenului. Capitol la care este repetent. Or în lipsa multor calităţi, Zverev şi-a însuşit un joc care numai spectaculos nu poate fi catalogat, ci în cel mai bun caz distructiv, pe alocuri enervant, care nu place ochiului. Zverez a fost doar un sparring-partner pentru Federer, care s-a impus în trei seturi, după doar o oră şi jumătate de la primul serviciu. Victoria întâmplătoare a lui Zverev din „optimi” n-a fost confirmată, iar germanul şi-a făcut bagajele şi a plecat acasă, de mână cu fratele mai mic, Alexander Zverev, care, la nici 20 de ani, promite să ajungă mai departe. Federer este într-o nouă semifinală de Mare-Şlem şi va juca cu Stan Wawrinka, pentru un loc în marea finală la Australian Open.

Cristian FOCŞANU