Vifor în Apuseni

Sorin Ovidiu BĂLAN

Deunăzi am fost un privilegiat. Am plecat în Apuseni, călăuzit de Arieş şi curăţat de o ninsoare sfioasă ca o mireasă. Nu a fost decât iniţierea. Sus, după ce am trecut de Băişoara, deodată Ţara Moţilor a fost luată în stăpânire de viforniţă. Un viscol cumplit, dur ca o răzbunare şi fierbinte ca o palincă trasă de două ori, din care gustă câte o gură Dumnezeu, atunci când vrea să se înfioreze. O vicolniţă magică. De iuţeala gheţii care fugea pe lângă mine, îmi ardeau obrajii şi mâinile lăsate la vedere. Vălătucii furioşi alergau printre creste, căutând parcă să pedepsească pe oricine ar fi îndrăznit să nu se supună stihiei mânioase.

La un moment dat, sus, spre vârful Kogaionului, troienele zburătoare s-au împreunat ca într-un dans sălbatic, desenând clar pe cerul vineţiu un X. Simbolul nemuririi la daci.

Şi atunci, dinspre Valea Păşagăi şi Valea Ierii, şi poate şi de mai de departe, s-au auzit lupii urlând mai tare decât vijelia. Lupii albi, cei crezuţi dispăruţi. Se întorseseră aduşi de urgie, să ajute din nou oamenii. Iar peste toată această dezlănţuire, se auzeau paşi dureroşi. Cei 33 de kapnobatai, discipolii lui Zamolxe, călătorii prin fum, cei care ştiu a umbla pe nori, treceau acum încruntaţi, să vadă dacă Legile lui Zamolxe sunt respectate nesmintit: „ Fii ca muntele cel semeţ şi ridică a ta lumină mai presus de cele ce te inconjoară”.

Şi atunci, în amestecul acela de vuiet de viscol, de urlete de lupi, de paşi grei şi de însemne ale nemuririi, cu faţa şi mâinile arse de asprimea zăpezii, pătruns de înţelepciunea curată a Legilor, pierdut în Apuseni, în Ţara Moţilor, am înţeles cât de adânci sunt cuvinte simple precum „Ţară”, „Stăpân”, „Libertate”.

Ioane! Gheorghe! Ridicaţi-vă, mă şi priviţi în sus! Că umblă ceva tainic pe deasupra capetelor noastre.