Vinovatul nevinovat

RADU VIDA

Intervenţia militară din (fosta) Iugoslavia a fost diabolic regizată. Pe tabla de şah a multiculturalismului de acolo s-au făcut mutări care au avut ţinte dintre cele mai neaşteptate. Era clar că “aliaţii” doreau dezmembrarea acestui stat balcanic, dar, în subsidiar vizau şi deteriorarea relaţiilor dintre statele din regiune, limitarea influenţei ruseşti în ţările cu ieşire la Mările sudului şi, nu în ultimul rând, defectarea maşinăriei pe care Tito a uns-o atât de bine, încât făcea concurenţă unor interese ale fostului Tratat de la Varşovia, cât şi păienjenişului nevăzut al celor care se lăudau cu apartenenţa la Uniunea Europeană.

Război. Sânge. Răni. Moarte. A rămas ura între popoarele care au ştiut să convieţuiască atâta amar de vreme împreună, ura împotriva vecinilor care i-au ajutat pe agresori în marea nenorocire a tuturor locuitorilor iugoslavi, ura faţă de Allbright şi naţia care i-a dat viaţă, putere şi instinct animalic. Pentru a distruge.

Vânătoarea fost pe toate planurile şi, sigur, preşedintele de atunci trebuia inculpat pentru ceva. Orice! Procesul a durat ani de zile. Dosarele imaginaţiei justificative ale presupuselor crime – cu mii şi mii de pagini au creat şi alte victime. Demnitate lezată, umilită, familii distruse. Şi un popor traumatizat, doar pentru că a îndrăznit să ridice glasul. Graniţe redesenate. Frustrări teritoriale, de apartenenţă la o istorie refăcută la indicaţia slugilor justiţiabililor, care au adus ucigania în numele liniştii şi ordinii mondiale.

Apoi, a explodat bomba.

Slobodan Miloşevici, liderul sârbilor a fost încarcerat. Urmând a plăti pentru”crimele din Bosnia”. Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie a pledat ca şi când lucrurile ar fi fost clare, iar inculpatul  – nici un gram de prezumţie de nevinovăţie. S-a aflat mai pe urmă că, în Bosnia n-a fost numai război. Că au fost înscenări ale unor emisari ai “drepturilor omului”, ai celor care cer de la alţii, dar nu fac nimic pentru ca frumoasele propoziţii emise să se aplice şi în “ţărişoara” lor. Sau, mai exact, în …ţărişoarele lor unite, care, împreună dau marea Americă.

Aşadar, procesul de la Haga n-a fost altceva decât prelungirea citoplasmatică a neadevărurilor rostite la Belgrad, Kosovo. Priscina ş.a.m.d. S-au rostuit minciuni, s-au trucat audieri, martori etc. Şi, până la urmă, s-a dovedit că totul, dar absolut totul a fost un mare… fâââââs!

Declaraţiile fostului, de-acu preşedinte Miloşevici, inadecvarea unor depoziţii ce se băteau cap în cap, pledoariile avocaţilor şi, aproape de râsu’-plînsu’ a procurorilor, transformaţi, nu odată, în avocaţi ai apărării inculpatului au făcut inutilă întreaga regie. Şi pentru că minciuna umblă, adesea, în pielea goală, dar cu cravată la gât şi ciorapi în sandalele înfipte în  ipocrizie grasă,  indiferent de la ce capăt privim lucrurile, verdictul final a fost unul deloc surprinzător. Miloşevici este găsit nevinovat!

Achitat!

Doar că omul a murit între timp, familia i-a fost devastată, poporul ciopârţit şi învrăjbit, iar învingătorii… Bine-mersi! Pledează pentru intrarea tuturor (sârbi, bosniaci, herţegovini etc) în UE, zicând că, astfel, mai slăbesc dracu’ din puterea bătrânului Continent. Şi-i supraveghează mai bine. Cu atât mai mult cu cât, în numele umanismului şi democraţiei, a milei creştine faţă de semenii musulmani,  vâră în coasta gingaşei Evrope spaime vechi, cu nostalgii de Califat Mare, şi supuşi de-ai lui Alah mai noi, dar care vin   la… înghesuială, pe baza naivităţii din cercul perfect al nepăsării liderilor lumii.

Fostului preşedinte Miloşevici nu i s-a recunoscut nici pacea şi armonia pe care a promovat-o în rândul naţionalităţilor conlocuitoare din fosta Iugoslavie, nici marea lui dragoste pentru ţara lui. Doar că poporul sârb nu uită, chiar dacă iartă.