Voluntar la „şcoala din spital”

Am avut şi voi avea întotdeauna un respect aparte pentru cei care îşi sacrifică, sau îşi folosesc o parte din timpul lor liber pentru a face bine altora, pentru a fi de folos comunităţii, pentru a se implica într-o acţiune de voluntariat ce vizează un „mai bine” pentru ceva sau pentru cineva aflat în dificultate. În anii (deja mulţi) de presă am avut ocazia să cunosc voluntari şi voluntari, de la cei care donează sînge, construiesc case pentru alţii, salvează animale sau salvează oameni, îngrijesc copii, bătrîni sau bolnavi incurabili. Proiectul iniţiat de Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj, de pregătire şcolară a copiilor internaţi la Institutul Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă”, mi-a oferit ocazia de a cunoaşte un nou tip de voluntar: acela al dascălului care, în timpul lui liber, ţine cursuri pentru copiii bolnavi de cancer, fără nici cea mai mică pretenţie a vreunei recompense.

Un astfel de voluntar, prof. Gabriela ROŞA, de la Şcoala Gimnazială „Nicolae Titulescu” din Cluj-Napoca, a acceptat să vorbească despre şcoala unde nu există săli de clasă, unde elevii n-au bănci şi dascălii n-au catedre, şi unde orele se ţin în funcţie de dispoziţia elevilor, uneori chiar la patul acestora.

– Cum aţi ajuns să vă implicaţi în proiectul cu copiii de la Institutul Oncologic „Prof. Dr. I. Chiricuţă” din Cluj-Napoca?

– În urma unui anunţ publicat pe site-ul Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj. Era un anunţ în care se spunea că se caută voluntari care să se implice într-un proiect care presupune pregătirea şcolară a unor copii internaţi în spital, dar nu mai ţin minte dacă era specificat şi care spital. M-am înscris, era un formular simplu în care trebuia trecut doar numele, adresa de contact şi încă nişte informaţii. La scurt timp am fost sunată de doamna inspector şcolar general adjunct Mariana Pop, iar apoi, la o întîlnire cu dînsa, am aflat ce avem, voluntarii, de făcut la Institutul Oncologic.

– Mai lucraseţi, pînă atunci, cu copii grav bolnavi?

– Cu copii bolnavi, nu, dar în domeniul voluntariatului, da.

– Unde, anume?

– De cinci ani lucrez ca voluntar la Fundaţia Noi Orizonturi, care are deschise, în ţară, Cluburile IMPACT. Fundaţia Noi Orizonturi promovează modele de educaţie prin experienţă de calitate, care dezvoltă abilităţi de viaţă în rîndul tinerilor, ca o strategie de dezvoltare durabilă a societăţii. Cluburile IMPACT desfăşoară, anual, sute de proiecte de serviciu în folosul comunităţii, beneficiarii acestor servicii fiind copii, tineri, adulţi sau bătrîni care se confruntă cu probleme diverse. Prin proiecte şi întîlniri regulate, copiii şi tinerii implicaţi îşi dezvoltă cunoştinţe, abilităţi şi atitudini care completează competenţele dobîndite în şcoală sau în familie.

Fiecare Club IMPACT are un profesor (voluntar) coordonator. În cadrul acestor cluburi, profesorii voluntari ne întîlnim săptămînal cu copiii din proiect şi discutăm pe diverse teme, înscrise în patru mari domenii tematice: lidership, angajabilitate, cetăţenie activă şi antreprenoriat social. În baza aceloraşi teme încercăm să implementăm, în fiecare semestru, un proiect în serviciul comunităţii.

– În momentul în care v-aţi înscris ca voluntar în proiectul de la Institutul Oncologic, ce ştiaţi despre copiii bolnavi de cancer?

– Nimic. Nu ştiam nimic, pentru că nu interacţionasem pînă atunci, niciodată, cu nimeni, aflat în această situaţie.

– Aţi fost pregătiţi înainte, voluntarii, în privinţa a ceea ce veţi întîlni şi ce veţi avea de făcut în Institut?

– Da. Doamna inspector general adjunct Mariana Pop ne-a adunat pe toţi cei care ne-am înscris în proiect şi ne-a pregătit psihic pentru ceea ce urma să facem. Apoi ne-am început activitatea, moment în care am intrat în contact direct cu copiii internaţi la Institutul Oncologic.

– La o şcoală obişnuită elevii învaţă într-o clasă în care dascălul are o catedră. La ore, copiii vin îmbrăcaţi, poate, în uniformă, iar dacă nu, atunci în fiecare zi cu alte haine, curate şi uneori chiar elegante. La „şcoala” de la Institutul Oncologic nu are cum să fie ca la şcoala din oraş. Cum a fost pentru dvs prima întîlnire cu elevii cărora urma să le predaţi într-o şcoală fără săli de clasă, fără bănci, fără catedră…?

– În orice caz, nu a fost aşa cum mi-o proiectasem eu, dinainte, psihic. Copiii, în afară de faptul că unii purtau ceva pe cap, ca să ascundă căderea părului, nu m-au lăsat să văd alte semne că ar fi bolnavi. Chiar la primele întîlniri şi încă săptămîni după aceea, nu mi se păreau copii bolnavi.

– Era, doar, o „altfel de clasă”, poate…?

– Da, una în care ne întîlneam faţă în faţă, eu şi un elev sau poate doi ori trei elevi. Nu părea nimic ieşit din comun, atît doar că era cadrul altul, însă rolurile oarecum erau aceleaşi. Aşa mi s-a părut atunci şi aşa îmi pare în continuare. Unii dintre copii mi-au spus în mod direct de ce boală suferă, fără ca eu să-i întreb, alţii nu, dar ei, cei care spuneau, o făceau cu atîta detaşare şi cu atîta seninătate! Nu par afectaţi, psihic, de boală, marea lor majoritate. Unii deja s-au însănătoşit, şi-au terminat tratamentul şi au plecat acasă. În alte cazuri, din păcate, boala a degenerat şi nu ne mai întîlnim cu aceşti copii.

– Dvs sînteţi profesor de Limba română la Şcoala Gimnazială „Nicolae Titulescu”. Copiilor internaţi la Institutul Oncologic tot Limba română le predaţi?

– Limba română, da.

– Cum se desfăşoară o oră de Limba română într-un spital?

– Să ştiţi că e o atmosferă relaxată, chiar dacă sîntem în spital. Împreună cu ceilalţi colegi profesori, care predau acolo, am stabilit care e programa, ce urmărim, cu ce materiale didactice lucrăm, ce materiale auxiliare folosim. Aceste materiale sînt depozitate într-un spaţiu în care avem toţi acces.

Orele sau cursurile le ţinem uneori cu un singur elev, alteori cu mai mulţi de aceeaşi vîrstă sau de aceeaşi clasă şi parcurgem un anume conţinut.

– Ca şi interes pentru şcoală, pentru lecţii, cum sînt aceşti elevi – copii internaţi la Institutul Oncologic – faţă de elevii de la o şcoală obişnuită?

– Sînt extrem de interesaţi, chiar mai interesaţi decît cei de la şcoala-şcoală. Pentru că ei sînt la tratament, acolo, îi întrebăm, de fiecare dată, dacă îşi doresc sau nu să lucrăm în momentul acela, sau dacă vor mai tîrziu sau altădată, însă pînă acum nu mi s-a întîmplat să-mi spună vreun copil că nu vrea să facă lecţii sau că n-are chef de ore. Sînt, în Institut, nişte elevi care sînt în clasele a VIII-a şi a XII-a şi urmează pentru ei examenul naţional. Ei bine, aceşti copii chiar ne spun ce doresc să facem la ore, pentru că îşi cunosc foarte bine şi capacităţile, dar şi lipsurile. Am un elev de clasa a XI-a care şi el urmează să dea, anul viitor, examenul de bacalaureat, pentru care se pregăteşte de pe acum. El ştie tot timpul ce vrea, îmi spune exact unde nu se simte încă pregătit, ce are de recuperat sau de aprofundat.

– Le daţi şi teme acestor copii?

– Eu, personal, nu.

– Cum le daţi note?

– Le predau un anumit conţinut. Aici, la Institut, orele nu durează 50 de minute ca la şcoala obişnuită; durează 30 de minute, maxim.

– Bănuiesc, în funcţie şi de starea în care se află elevul, la momentul începerii orei.

– În funcţie şi de starea lor, da, evident. Deci, noi parcurgem un anumit conţinut, să zicem în trei zile, iar în a patra zi elevul sau elevii primesc un test.

– Sînteţi mai îngăduitori, profesorii care predaţi la „şcoala” de la Institutul Oncologic, atunci cînd puneţi note, cu aceşti copii, decît cu copiii de la şcoala obişnuită?

– Am tendinţa, dar de fiecare dată primii care mă atenţionează sînt chiar copiii. De fiecare dată cînd urmează un test, eu fac un barem şi le spun elevilor: „Va fi un test… aşa şi aşa, iar acesta este baremul”. Sau, avem fişe gata făcute, în auxiliare, care au deja un barem. Elevul rezolvă exerciţiul, testul, şi în momentul în care eu corectez, el este în faţa mea, şi dacă încerc să-l avantajez, mă atenţionează.

Este un băiat care face sistematic lucrul acesta. Îmi spune: „Nu trebuie să-mi daţi atît, pentru că aici n-am făcut bine” sau „aici n-am făcut decît jumătate”. E un băiat de clasa a VI-a. Dar, la fel şi ceilalţi, sînt foarte oneşti. Mie nu mi se pare că ar încerca să profite de noi, acolo, sau de starea lor de boală, sau că ar vîna note. Nu.

– Vi s-a întîmplat vreodată să trebuiască să ţineţi ora de curs la patul unui copil?

– Da.

– Pot să vă întreb… cum este?

– Îmi amintesc tot de băiatul de clasa a VI-a, de care am pomenit înainte. Băiatul acesta este foarte… vioi, foarte energic, dar şi cu un spirit, să zic aşa, contestatar. De ce zic contestatar? Pentru că, de exemplu, eu îi explicam nişte lucruri, iar el venea întotdeauna cu altă variantă, mereu îmi punea beţe-n roate, că „de ce aşa şi nu aşa”, de ce i-am scris cuvîntul cutare cu pix negru, pentru că lui nu-i place negrul etc. etc. Deci, un spirit contestatar şi foarte energic şi foarte „pe fază” tot timpul. La un moment dat însă, boala lui a avansat. În mod normal, noi ţinem lecţiile acestea în diverse săli pe care le avem la dispoziţie, dar atunci cînd acest băiat nu s-a putut deplasa, avea şi perfuzii, a trebuit să merg în salon. Atunci a fost prima dată cînd, întrebîndu-l dacă vrea să lucrăm, m-a rugat să aştept puţin pentru că se juca un joc pe telefon şi voia să-l termine. El nici o dată nu mai făcuse asta. Pînă atunci, de fiecare dată cînd ajungeam la locul de întîlnire, în sala în care urma să ţinem lecţia, nici nu apucam bine să-mi las lucrurile că mă şi întreba: „Ce facem astăzi?”

Atunci, în salon, cînd l-am întrebat dacă vrea să ţinem ora, m-a rugat să aştept puţin, să-şi termine jocul, iar cînd l-am întrebat dacă doreşte să continuăm exerciţiile începute la întîlnirea anterioară, mi-a răspuns: „Cum vreţi dvs”.

A fost… foarte trist, foarte dureros momentul acela.

– Cu cîţi elevi aţi interacţionat pînă acum, în Institutul Oncologic?

– Am avut doi elevi de clasa a V-a, de a VI-a  unul, în clasa a VIII-a – trei fete, a IX-a – un băiat, un alt băiat în clasa a X-a şi unul în clasa a XI-a. Dar cred că am pierdut şirul…

– În mod normal, între un dascăl şi elevii săi se creează o legătură sufletească. Este, această legătură cu copiii de la Institutul Oncologic, mai puternică decît cea cu copiii de la o şcoală obişnuită?

– Eu cred că da. Sigur, da.

– Femeie fiind, are, oare, aici, şi… instinctul matern un rol?

– Nu ştiu. Eu nu am copii. Poate. Adică…, cred că da, mai ales că apare, chiar dacă nu vrei, şi nevoia de a proteja. Nu ştiu. Aceşti copii, totuşi, mie mi se par foarte puternici. De la orele cu copiii de la Institutul Oncologic eu plec acasă încărcată de energie, şi o energie pozitivă! Eu merg la Institut lunea, după orele de curs de la şcoală. Orele le termin la 12:00, pînă la 14:00, poate chiar mai tîrziu un pic, mai lucrez prin şcoală, iar după ora 15:00 sînt la Institut. Aici terminăm orele în jurul orei 18:00, dar s-a întîmplat să plec şi după 18:30 din Institut, şi plec de acolo ca şi cînd aş pleca de acasă dimineaţa, odihnită după o noapte. N-am prea vorbit cu multă lume despre asta, fiindcă nici n-am avut timp să mă gîndesc la acest aspect, dar acum, uitîndu-mă în urmă, îmi dau seama că, de fiecare dată, eu plec, seara, de la Institutul Oncologic, mai încărcată pozitiv decît de oriunde altundeva.

– N-aţi avut şi momente de cădere, văzînd, acolo, suferinţa?

– Ba da, am avut. Am aflat, la un moment dat, despre o fetiţă care a murit. Cred că era în preajma Crăciunului, eram la şcoală şi am primit un mesaj de la una dintre colegele care este şi ea implicată în proiect. Ce să vă spun? A fost… greu. Foarte greu.

– Aţi cam… plîns, înţeleg.

– Am cam plîns, aşa este, dar nu poţi să fii de piatră.

– Din ce ştiu eu, nu doar voluntarii plîng, uneori, atunci cînd au de-a face cu copii bolnavi, ceea ce, pînă la urmă este, aşa cum aţi spus, o dovadă că oamenii care lucrează sau interacţionează cu aceşti copii nu sînt de piatră.

Dintre copiii pe care i-aţi întîlnit în Institutul Oncologic a existat vreunul care să vă impresioneze în mod deosebit? Ştiu că întrebarea poate să pară un pic „aiurea”, avînd în vedere că, într-o „şcoală” în care toţi elevii au cancer, este imposibil să existe vreun copil care să nu te impresioneze absolut deloc. Dar, totuşi…

– Fetiţa de care vă spuneam că, din păcate, a murit. Era în clasa a VIII-a şi se vedea clar că e grav bolnavă. Cu toate acestea, era de o seninătate şi de o inocenţă extraordinară şi îşi dorea atît de mult să înveţe! Am văzut semnele bolii, am văzut că starea ei se agrava, dar nu m-am gîndit nici o clipă că…. se va sfîrşi. A fost foarte greu.

– În afara orelor de curs, ce poveşti au, sau ce discută, altfel decît copiii de la şcolile obişnuite, aceşti copii, cu dvs, cu profesorii?

– Avînd în vedere că ei nu au atît de mult timp liber în care să iasă, ei povestesc despre ceea ce fac în spital, că se uită la filme, că se joacă sau că citesc. Altfel, şi ei vorbesc tot despre ceea ce vorbesc copiii aflaţi în şcolile obişnuite, atît doar că n-au, eventual, tangenţă cu alţi copii, din afara spitalului.

– Aţi avut colegi, voluntari, care să renunţe la cursurile de la Institutul Oncologic pentru că au cedat psihic?

– Nu. Sau, cel puţin eu nu cunosc vreun astfel de caz.

– Cît timp estimaţi că dvs veţi participa la acest proiect?

– Atît cît va fi nevoie. Cît va dura proiectul.

– Ce înseamnă, pentru dvs, ca dascăl, acest proiect: o lecţie de viaţă, un… exerciţiu de… caritate, o experienţă oarecare, un „punct în plus” cîştigat în Cer?

– Eu zic că e o lecţie frumoasă pe care de data asta nu eu o predau, ci o primesc.

M. TRIPON