Mia Poruţiu, la 53 de ani de carieră: O viaţă întreagă am fost fericită

Într-un top al meseriaşilor clujeni, cu siguranţă ar figura numele Miei Poruţiu, cea mai cunoscută coafeză din oraş înainte de 1990,  hairstylistul intens căutat şi foarte apreciat, în anii de după. În ambele ”regimuri”, Mia a fost şi un respectabil dascăl, mentor pentru sute de tineri cărora le-a pus în mînă foarfeca, piaptănul, bigudiurile, peria, feonul, pe care i-a învăţat cum să se poarte şi care au devenit, la rîndul lor, meseriaşi remarcabili, nu doar în ţară, ci şi în străinătate.

Ne cunoaştem de mai bine de 30 de ani, eu fiind cea care am căutat-o  pe vremuri deoarece nu mă împăcam cu tunsorile şi coafurile convenţionale. Ei bine, dacă există pe lume o persoană pe care timpul să nu o fi schimbat, aceea este Mia. Şi acum este ca în anii 80: mereu  optimistă, empatică, cu chef de vorbă, atentă cu toată lumea.

Mi-am propus, de curînd, să descopăr cealaltă faţă a Miei, jumătatea sa melancolică, introspectivă. Degeaba!  A trebuit să mă resemnez, să constat că a fost şi a rămas aceeaşi, egală cu sine însăşi, funcţionînd asemeni unui metronom. Tot felul său de a fi este departe de spectaculos, în ciuda faptului că ea însăşi consideră că a fost şi este o persoană nonconformistă. Singurul domeniu în care este cît se poate de originală,  rebelă chiar, ţine de unica sa meserie: aranjatul părului.

„Totdeauna am fost mai rebelă”

 – Cînd ai fost cea mai fericită în viaţa ta?

– Eu o viaţă întreagă am fost fericită. Nu pot să spun că am  trecut  vreodată  prin  căderi,  nefericiri. Singurele necazuri pe care le-am avut au fost cînd a murit bunica, apoi cînd a murit mătuşa care m-a crescut, cînd a murit soacră-mea, care mi-a fost cea mai bună prietenă. Astea mi-au fost necazurile, ca la toţi oamenii. Fericită am fost tot timpul.

– Cum eşti tu cînd eşti foarte fericită?

– Cum mă vezi acum. N-am fost niciodată extaziată. Soţul meu, cu care sînt căsătorită de 45 de ani, e altfel, el se bucură şi dacă-i dai un ac, doar.  Eu sînt mai interiorizată.

– Cum era pe vremuri, pînă în 1990? Ţi-a fost mai greu decît acum?

– Nu, pentru că, mulţumesc lui Dumnezeu şi mulţumesc celor care m-au căutat şi au avut încredere în mine, eu clientelă am avut tot timpul. Nu mă pot plînge, chiar dacă am avut perioade în care n-am avut nimic în frigider. A fost o clientă – Dumnezeu să-i dea sănătate! –  care a venit la mine chiar într-o zi în care frigiderul era gol, dar o coajă de pîine şi cîţiva cartofi ca să-i prăjim tot am găsit. Niciodată nu mi-am pus problema: „Vai de mine, mor de foame!”, ”Vai de mine, n-am ce mînca!”, sau să mă plîng că n-am… Întotdeauna a fost cum a fost.

– Te-am văzut, adesea, la marile evenimente din Cluj, în compania persoanelor cu mare notorietate, în special a celor din mediile mondene.

– Da. Am fost împlicată în majoritatea evenimentelor de acest fel din oraş, mai ales în paradele de modă, pe urmă a fost Balul Operei, pe care l-am făcut 20 de ani. Mai este Gala UAD, unde merg de 21 de ani. Sigur că, datorită acestor colaborări, am reuşit să cunosc oameni interesanţi.

– Contactul cu lumea artiştilor, a creatorilor, ţi-a schimbat felul de a fi, te-a făcut să fii altfel?

– Adică mai rebelă? Totdeauna am fost mai rebelă.

„ Eu croitoreasă voiam să mă fac”

– Tocmai ai sărbătorit, duminica trecută, 53 de ani de muncă. Ai reuşit să devii o persoană bogată?

– Da, sînt bogată cu sufletul, nu altcumva. Unde vrei bogăţie la un copil orfan, care n-a avut ajutor ajutor de nicăieri? Tot ce-am realizat în viaţă am făcut cu mîinile mele.

– Unde anume ai copilărit în Cluj şi cum era oraşul pe atunci?

– Casa în care am crescut nu mai este, în locul ei sînt acum blocuri. Se afla undeva în zona cartierului Mărăşti, aproape de casa Pistruiatului. Pe atunci nu erau aşa multe cartiere ca acum, erau doar Irisul, Gheorgheniul, Bulgaria, Sinuţa, Lupşa – cartierul meu aşa se numea -, şi Mănăşturul. Între cartiere erau reguli foarte stricte, care trebuiau respectate, altfel se lăsa cu bătaie. De exemplu, băieţii dintr-un cartier nu puteau să facă curte fetelor din alte cartiere.

– Orfană fiind, cine te-a crescut?

– Am fost înfiată de sora mai mare a mamei, căreia i-am spus, pînă la capăt, mătuşă. Nici acum nu înţeleg de ce nu m-a obişnuit ea să-i spus mamă.

– Şcoala unde ai făcut-o?

– La „George Coşbuc” şi ”Ady Șincai”,  iar liceul, la „Emil Racoviţă”. Bineînţeles că la seral, ca să pot intra „în cîmpul muncii”. La nici 14 ani lucram deja la Cooperativa „Igiena”, care fusese înfiinţată în 1950.

– Ţi-ai dorit să ajungi coafeză, aşa tînără cum erai?

– Nicidecum. Meseria asta nu eu mi-am ales-o, mi-a ales-o mătuşa mea. Eu croitoreasă voiam să mă fac, dar mătuşa mea nu ştia de asta şi m-a înscris la altă meserie. Aşa că ne-am sculat dimineaţa la ora 3:00, ne-am dus la Forţele de muncă, am stat la coadă cîteva ore bune şi ne-au dat repartiţie la „Igiena”. După şase luni de ucenicie am fost repartizată să lucrez la unitatea de pe Petru Groza, acum Eroilor. Aici am lucrat şapte ani, apoi am fost selecţionată pentru Casa de Modă, unde am  stat trei ani, iar în 1973 am fost numită şefă la „Lux”, în Piaţa Unirii.

„În 1973 am adus în ţară tunsorile Vidal Sassoon”

– Cum ai reuşit să ajungi o coafeză atît de cunoscută, în condiţiile în care exista şi atunci  concurenţă?

– Eu, din 1965, din proprie iniţiativă am început să umblu la seminarii. Era pe atunci o echipă formată din cei mai buni meseriaşi din ţară care mergeau la specializare  în străinătate, iar cînd se întorceau acasă veneau în judeţe, unde făceau seminarii de două-trei zile. Acolo se  selectau din  toate unităţile „Igiena” persoane care plecau la următoarele seminarii. Şi eu, fiindcă eram prea tînără, eram lăsată pe dinafară de cele mai multe ori. Aşa se face că trebuia să-mi iau zile libere ca să merg la seminarii. Dar în acest fel mi-am învăţat eu meseria, cu seminariile acelea la care singură forţam participarea.  Am mers,  de pildă, în 1973, la specializare în Ungaria, la Budapesta. Ne-am dus, din România, patru persoane, toate pe cont propriu. Acolo am învăţat primele tunsori Vidal Sassoon.

– Adică voi ştiaţi din 1973 de Vidal Sassoon, acel Sassoon care a fost stilistul celebrităţilor?

– Da, da. Pe atunci încă nu trecuse oceanul cu afacerea, dar deja îşi impusese propriul stil. Sassoon voia ca fiecare tunsoare să fie  unicat, căuta să facă tot felul de creaţii mai aparte. Prima tunsoare a fost a lui Mireille Mathieu, cu acel breton UFO. De acolo şi-a şi început cariera.

– În vremurile pletelor lungi ale băieților, prin anii ′60 – ′70, cînd se spunea că miliţia lua tinerii şi-i tundea cu forţa,  aveaţi indicaţii cum să lucraţi?

– Nici pomeneală.  Dimpotrivă, ne conformam doar trendului, cum ţi-am mai spus. Şi aşa a fost mereu.

– Cît de greu era atunci să faci rost de produse la modă?

– Nu se compară cu ce-i acum, dar ne descurcam. Noi exportam păr în Vest şi primeam, în schimb, vopsele. Din cîte ştiu eu, cooperativa avea astfel de contracte cu Franţa şi cu Germania. De altfel, cu brandurile cu care lucram atunci lucrăm şi acum, numai că gama de produse este mult diversificată.

– Ustensilele de unde vi le procuraţi?

– În această privinţă era mult mai greu. Pe piaţă românească nu se găseau, aşa că eram nevoiţi să facem apel la cei care plecau în străinătate. Şi erau puţini, foarte puţini.

 „99 la sută din clientele mele m-au lăsat să fac ce vreau cu părul lor”

– Ce însemna nonconformismul în acei ani? Tunsorile şi coafurile erau un mod de exprimare?

– Da. Înainte de toate, clientela venea la coafor liberă şi îţi permitea să faci ce vrei. Tu erai creatorul, tu concepeai tunsoarea sau coafura. Eu nu pot să spun decît că 99 la sută dintre cliente m-au lăsat să fac ce vreau întotdeauna şi am creat ce am vrut din părul lor, fără ca vreodată să am probleme.

– Există o legătură între starea clientelor şi  felul în care vor să-şi aranjeze părul?

– În primul rînd, clientele doreau ca părul lor să fie aranjat în funcţie de evenimentele din viaţa lor. Totul depindea de unde anume merg: la nuntă, la serviciu, la şedinţă, la petrecere cu prietenii, în concediu… Înainte de ’89 femeile se respectau, veneau săptămînal la coafor. Îşi putea permite să vină, indiferent de vîrstă. Era chiar un obicei ca, lunea, doamnele să meagă coafate la serviciu. Multe dintre ele veneau și joia, la pieptănat. După părerea mea, femeile erau mult mai cochete atunci decît acum. Clientela de acum este formată mai mult din tinere.

– În general, creatorii au  nevoie de timp ca să conceapă ceva. Ţie cum îţi vine inspirația?

– Inspiraţia îmi vine pe moment. De multe ori contează şi starea clientei. Sînt  persoane care vin foarte hotărîte să plece cu o anume coafură, iar cu acestea trebuie să comunici mai mult. Este foarte important să faci acest lucru.

– După 1989 s-a schimbat ceva în felul de a fi al clientelei?

– Acum este o perioadă interesantă, cu această generaţie tînără.  Este atît de multă informaţie pe internet, sînt atît de performante telefoanele, încît clienta deja vine cu fotografiile, ştie exact ce vrea. Nu-şi pune însă  niciodată  problema principală:  aceea că fizionomia sa nu este aceeaşi cu cea din revistă sau de pe Facebook. Ca idee, da, se poate realiza aceeaşi tunsoare sau coafură, dar clienta trebuie să ţină cont că fizionomia nu este niciodată aceeaşi şi nici imaginea nu va fi aceeaşi. Întotdeauna trebuie să se  plece de la ideea că fizionomiile sînt foarte diferite.

– Cît de mult contează cîştigul pentru tine?

– Eu nu-mi fac meseria numai pentru bani, o fac fiindcă îmi place. Aşa cum îmi place să mă ocup de tineri, să-i învăţ meserie. De la „ucenicii” mei, care ajung să lucreze cot la cot cu mine, cum am făcut şi eu în tinereţe, mai am un cîştig foarte important: ei mă obligă să merg înainte.  Dacă aş fi demodată şi n-aş fi în pas cu tineretul, m-aş retrage imediat. Dacă vine clienta, indiferent cîţi ani are, şi nu ştiu să realizez ceea ce-mi cere, atunci trebuie să mă retrag, să zic meseriei „Pa! La revedere!”. Dar, cît merg în pas cu tinerii, nu mă retrag.

– Care ar fi pentru tine clienta ideală?

– Nu ştiu aşa ceva. Toate clientele mele sînt ideale.

– Îmi fugea gîndul la Gabriela Culda…

– E o relaţie deosebită cu Gabi, ei îi fac ce vreau.  Este unică şi are acel minunat păr pe care eu îl întreţin de vreo opt ani şi e tot mai lung şi mai sănătos. Cu ea am început colaborarea în televiziune, la Europa Nova, şi am rămas prietene. Toate ideile ce-mi vin legat de părul lung, pe ea le aplic.

– Văd în salon cu tine doi tineri. Parcă eşti mai apropiată de băieţi?

– Îmi place să lucrez cu băieţii, poate pentru că eu am colaborat cu bărbaţi şi înainte. La „Lux” aveam patru colegi.

– E nevoie de un anume talent, sau oricine se poate face coafor?

– E nevoie de talent, ca în orice meserie, dar trebuie să ţi-l formeze cineva.

– Nu te-ai temut niciodată că singură îţi formezi concurenţa?

– Răspunsul este simplu, din moment ce am sute de meseriaşi cărora le-am semnat diploma de „coafor stilist”. Cîţiva dintre ei îmi sînt colegi chiar  aici, la „Foarfeca de aur”. E o bucurie să văd cum evoluează, cum fac carieră. Deci, nu-mi este frică.

 „Simt nevoia să fac bine”

-Un preot care se ocupă de sufletele deţinutelor din Secţia Exterioară Cluj a Penitenciarului Gherla a avut  numai cuvinte de laudă despre tine, despre actele de caritate pe care le faci. Aşa mi-a trecut prin cap să te intervievez şi să îţi aflu latura mai puţin cunoscută. Cum anume ai ajuns să îți lărgeşti „clientela” cu femei aflate în detenţie?

– În urmă cu un an, într-o duminică, eram la slujba din biserica greco-catolică de pe Bulevardul Eroilor, „Schimbarea la faţă”, şi părintele Lazăr ne-a spus că aceia care avem cărţi acasă şi dorim să le donăm femeilor din penitenciar, putem să o facem cu ajutorul bisericii. La sfîrşitul slujbei m-am dus la dînsul, m-am prezentat şi i-am propus ca salonul „Foarfeca de aur” să asigure aranjarea părului femeilor aflate în detenţie. Mai tîrziu am fost anunţată de părintele Vasile, care ţine slujbe în Secţia Exterioară Femei a Penitenciarului Gherla, că oferta noastră a fost acceptată.

– Proiectul este unul de durată?

– Da, de un an facem acest lucru, mergem cu şcoala, de două ori pe săptămînă, la Penitenciar, şi aranjăm părul deţinutelor. Gestul nostru este primit cu multă bucurie.

– De ce te implici în proiectele umanitare?

– Simt nevoia să o fac, simt că aşa trebuie.

– De pomană dai?

– Mai degrabă ajut oameni nevoiaşi. Îmi place să ajut bătrîni, să mă duc la ei cu mîncare, fără niciun interes.

– Ai o căsnicie robustă, de 45 de ani. Cum de nu aţi adoptat un copil, din moment ce nu l-aţi putut avea pe al vostru?

– Nu l-am avut, dar e ca şi cînd l-am avea. Am o fată, Natalia, o mulatră de la Casa de copii din Gherla pe care am adoptat-o, ca să zic aşa, dar fără acte. A terminat Tehnica dentară şi este măritată în Irlanda de Nord. Acum e în concediu maternal, are un copil. Sînt bunică.

– Cum ai dat de ea?

– Am predat la Casa de copii de la Gherla, în anul şcolar 1995-1996, după ce mă întorsesem de la lucru din Emiratele Arabe Unite. Am remarcat-o pe Natalia la ore, era un copil foarte frumos şi vesel, mi-a fost drag de ea şi am cerut conducerii să mi-o dea acasă de Crăciun. Mi-au dat-o şi ne-am apropiat foarte tare, ne-am  împrietenit. De înfiat am vrut să o înfiez cînd era în clasa a V-a, dar  ea n-a vrut fiindcă o familie de mexicani din Statele Unite ale Americii a amăgit-o că o să o ia spre adopţie. A rămas aici şi eu am educat-o, am trimis-o la şcoală. Şi-a găsit, apoi, norocul în Irlanda, unde are o familie frumoasă. Sîntem tot timpul în contact.

Maria Sângeorzan