Nu s-a uitat în oglindă!?

Radu VIDA

În acest editorial nu va fi vorba despre cine e mai împuţită. Şi cît de ţigancă. Caroline de Franţa şi Garcia de Lyon (născută într-o comună ce se termină cu – Laye) nu pute mai tare decît alte colege din turmă. Şi nici nu-i mai cannasse de gitane decît spermatozoizii voiajori, veniţi, cîndva, pe apele Mediteranei. Baiul e că fata nu s-a uitat în oglindă înaintea meciului cu românca Irina Begu. Şi chiar dacă s-ar fi uitat, n-ar fi trebuit să se supere prea tare pe originea-i etnică. Şi ce dacă-i mai bruneto-tuciurie decît şateno-roşcata noastră? Şi ce dacă-i mai îngrămădită la neuronii puţini pe care-i are? Deci: nu ne legăm de o nenorocită de tenismenă, cu clasele primare făcute în fuga de acasă, iar cele secundare lipsă la apel. Academiciana cu băşica cea mică şi racheta din plasă are şcoala vieţii. De prin cele porturi… Iar schimbarea frecventă a fusului orar poate cauzează. La tărtăcuţă. Şi, zău, nu-i vina ei! Dacă tot m-am erijat în avocatul smead al bulbucatei tenis-tanti şi m-am pus rău cu toţi cei care i-au accesat Faceboock-ul cu invective greu de transcris, să mă explic, nu?

După cum vă amintiţi, francezii ne-au gratulat de nenumărate ori cu tot felul de adjective. Deloc măgulitoare. Şi am tăcut. Ăi mai mari au spus că sînt apărătorii noştri, fraţii noştri, avocaţii etc. Iar gloata… habar n-am de ce unii dintre ei ne-au mînjit de sus pînă jos. Cu funingine. În context, trebuie spus că nu noi sîntem de vină că i-au călcat ţiganii. Sînt absolut sigur că şatrele lor nu s-au luat nici după urmele lăsate de Brîncuşi, nici după Cioran sau Enescu. Nu se cuvine să-i întrebăm pe aceşti fraţi întru latinitate ce ne-au dat ei întru spiritualitate. Că în afară de jaful armatelor napoleoniene, în drumul lor spre cele siberii, nu se pot lăuda cu nimic. A! De luat ne-au luat destule. Chiar dacă „n-au vrut”, dar şi-au însuşit personalităţi dintre cele mai de seamă ale umanităţii.

Cred că miştoul, devenit model de conduită şi, mai apoi, ură viscerală, sădită în inima celor mulţi vine din cu totul altă parte decît „schimburile culturale” făr’ de feed-back. Franţa a profitat din plin de era colonială a omenirii. Şi, dorind să prelungească influenţa lor acolo de unde au supt şi ei cît au putut, francezii au creat nenumărate facilităţi unor nenorociţi ai sorţii. Aşa s-a făcut „francez” tot omul coborît din copac, şi aciuat prin „universităţile de mare prestigiu ale luminilor.” Le-au fost înşelate însă aşteptările. Cei care au străbătut deşertul şi marea spre Hexagon li s-au întors împotrivă. Au stat cît au stat (chiar şi o generaţie, două) şi au început să dea foc. Revanşă? Poate. Căci toate acele prăduiri din Africa şi Orientul Apropiat nu pot rămîne nepedepsite. Răzbunare? Poate. Pentru că nici astăzi francezii nu se stîmpără şi bagă zîzanie între cei mai năcăjiţi dintre năcăjiţii.

Nu e singurul motiv. Dar înţelegeţi-i! Trebuie şi francezii să se descarce. Să strige la cineva. Nu pot s-o facă cu arabii, africanii şi asiaticii. Ei sînt musulmani. Care nu uită şi nu iartă! Şi, chiar şi fără să se răţoiască la ei, le pun bombe. Dar ne-au găsit pe noi. Liniştiţi, tăcuţi, îndatoritori, umili chiar. Şi nu mai vor să recunoască că, pentru invazia ţigănească, şi ei sînt de vină. N-au luat-o spre Franţa numai intelectuali, tehnicieni, muncitori de înaltă calificare. Pe ăştia nici nu i-au văzut. Pentru că vizibili s-au făcut cei care le-au sugerat scheciul: La charité! S’il vous plait!

Cît despre autorităţile noastre? Cacă-frică! N-au spus niciodată că n-am stat cu mîna întinsă la ei. Nu românii, în orice caz. Nici preşedintele, nici premierul, nici reprezentanţii instituţiilor europene n-au zic niciodată nici pîs. Ba au fost gata oricînd să înghită. Tot rahatul pe care, din secolul luminilor, franţuzul ni l-a vîrît sub nas. Miasmele lor să ne pută nouă! Iar drept răspuns, noi am spus galant: merci beaucoup!