Locurile comune ale corupţiei

Radu VIDA

E ca şi în cazul „centrelor de putere”: sînt mai multe. Punctele de unde, printr-o împrejurare favorabilă, poate pleca la drum Corupţia. Şi, pentru a nu o lua razna, e nevoie de un perfect echilibru între ele. Sau, mai exact, un simultan control reciproc şi o transparenţă totală. (Ceea ce, între noi fie vorba, nu poate fi realizat niciodată pe deplin). Altfel, germenii unei „mîini forte” se fac simţiţi, iar dictatura uneia sau alteia dintre… puteri bate la uşă.

Aparent, Doamna Corupţie ar avea un singur loc de unde să emane. Din vîrful puterii. Care vîrf, veţi întreba, pe bună dreptate? Devine clar că reglementările politicii moderne aduc în prim plan, cu egale forţe de manifestare, atît Preşedinţia, cît şi Parlamentul, Serviciile, entităţile de coerciţie ale societăţii (Poliţia, Jandarmeria, precum şi Armata), dar şi Justiţia şi componentele ei ierarhice.
Am lăsat intenţionat la coada acestei înşiruiri Guvernul. Centrul unde se adună, se stochează vremelnic şi, mai ales, se distribuie… Banul. Iar în acest context, trebuie amintite şi vestitele consilii judeţene, ordonatoare de credite şi, totodată, surse ale corupţiei din teritoriu.

Cei care urmăresc cu anume consecvenţă editorialele ziarului nostru vor acuza imediat modul evaziv de a „arăta cu degetul” înspre cei care ar fi depozitarii principalelor puncte nevralgice ale corupţiei. Şi ar avea dreptate, dacă nu am face, imediat, precizarea: oamenii! Ei sînt cei care, în virtutea faptului că ajung în funcţii influente din instituţiile înşirate (şi nu numai) pun o ştampilă grea pe derularea în perfect paralelism cu legile, ale bunei conduite în societate. Finanţele publice, pentru că acolo este marea bătălie a celor care vor să se căpătuiască, au un rol determinant în reglementarea cît mai serioasă a modului în care se face circulaţia banului. Iar oamenii politici care, prin influenţa posturilor lor, eludează aceste reglementări, ar trebui imediat, şi fără nici un fel de oprelişti, deferiţi penitenciarelor patriei. Nici o imunitate şi nici o consideraţie nu trebuie să favorizeze acest tip de infractori, care se înfruptă, ei sau acoliţii lor, din produsul muncii unui întreg popor. Am spus şi nu voi conteni să repet, că actele de corupţie trebuie să fie îndreptate nu numai prin pedepsirea insului făptuitor, cît şi a conducătorului unităţii vizate. Sigur, în funcţie de gravitatea implicării sau neimplicării în faptele de corupţie constatate. Spun asta, pentru că nu există un conducător de instituţie, partid sau guvern care să nu fie măcar conştient de abuzurile financiare petrecute chiar în propria ogradă. Iar dacă, prin absurd, există, trebuie să plătească pentru incompetenţa de care a dat dovadă şi pentru nesimţirea cu care s-a lăsat instalat în funcţiile respective.

Nu am vrut ca analiza noastră să cuprindă speţe. Principiul, însă, trebuie să călăuzească activitatea tuturor celor care, într-un fel sau altul, pot genera corupţie. Nu ne putem abţine însă a da exemplele (multiple) în care şefi de partide şi guverne neagă că ar cunoaşte matrapazlîcurile subalternilor chiar şi atunci cînd, la modul cel mai clar, au semnat, aprobat în scris sau prin viu grai o acţiune sau alta, care a dus la devalizarea banului public.
Legea pedepseşte şi pe privaţii care fură din propria ogradă. Pentru că, simplu: e vorba de furt. Dar nu ştiu cum se face că, mai totdeauna, marile sau micile ciuntiri ale banului comun sînt muşamalizate sau trecute în seama unor personaje neînsemnate, din spatele marilor păpuşari ai corupţiei.

Şi încă o remarcă: mica corupţie pare, la prima vedere, mai mare decît… marile ciordeli. Dar, oricum ar fi, şi indiferent de gravitatea fenomenului, locurile acestea, devenite comune în societatea românească, ar trebui eliminate.
Măcar parte din ele.