Aurel Răduţiu, Romos (jud. Hunedoara). File de cronică 1850-1950

Fiu al satului Romos de lîngă Orăştie, istoricul clujean Aurel Răduţiu se reîntoarce acum, la vîrsta senectuţii, spre satul naşterii şi copilăriei sale, spre a-l situa mai bine în contextul social şi istoric al vremii. Mai întîi, el ne-a oferit un document de epocă revelator, pe care l-a publicat cu doi ani înainte, privind protocolul primăriei localităţii, act de importanţă crucială pentru dezvoltarea sa economică. Acum, intenţia de cronică e mai apăsată, oferindu-ne o cronologie a satului, aşa cum e el prezent în izvoare istorice pînă la 1850. Atestat documentar la 1206, printr-un privilegiu dat saşilor de Andrei al II-lea, satul Romos a intrat în istorie în 1438, cînd un tînăr „student” din localitate e luat prizonier de turci şi ţinut captiv un număr mare de ani. Acolo, acest „Captivus Septemcastrensis” scrie Tractatus de ritu, moribus, nequtia et multiplicatione Turcorum, apărut la Urach în Germania în 1482, una din primele cărţi care prezintă viaţa şi obiceiurile turcilor. Satul e locuit de saşi şi români şi aşa e prezent multă vreme în actele medievale, unde disputele pentru pămînt şi păduri continuă, aşa cum o dovedesc documentele emanate din cancelaria principilor Transilvaniei, la 1750, de exemplu, fiind înregistraţi la Romos mai mulţi români scutiţi de dare. Numărul românilor este mereu în creştere, la 1767 ei numărînd 580 de suflete şi o biserică din piatră şi cărămidă, ca la 1785, populaţia să atingă cifra de 1300 de suflete. Din rîndul lor apar mereu dascăli, călugări sau ştiutori de carte, romoşenii rămînînd ortodocşi chiar după luptele uniaţiei. De fapt, nu numai cronologia istoricului e demnă de luat în seamă, ci mai ales colecţia de referinţe documentare şi bibliografice pe care o oferă cercetătorilor, într-un fel de cronică votivă a „Întîmplărilor de peste fiecare an”. Revelatoare este participarea românilor din Romos la luptele din Primul Război Mondial, în activitatea congregaţiei comitatense sau în sinodul parohial, atitudinea lor marcant naţională ieşind la iveală din tabelul celor care salută unirea cu România, în noiembrie 1918. Între aceştia se numără şi Adam Stăncioiu, participant la război, din al cărui neam se trage cunoscutul medic cardiolog Nicolae Stăncioiu, fondator al Insitutului Inimii din Cluj, căruia îi este închinată cartea. Bogata listă de documente este întregită în Anexe, cu cîteva ataşante documentare de primă importanţă, precum cele legate de genealogii şi de ferpare, lista meseriaşilor, comercianţilor, vindecătorilor şi diplaşilor comunei, cea a notabilităţilor satului (primarii, notarii, învăţătorii şi preoţii), a biografiilor „oamenilor de renume ai locului”, între care se numără istoricul sas Albert Anlacher sau exegetul lui Eminescu, I.S.Ordeanu, care, la 1899, a publicat la Bucureşti lucrarea Eminescu pesimist, profet şi economist, cu mare ecou în Transilvania vremii. Preocupările filologice ale autorului pot fi descoperite în capitolul despre toponimia satului, dar şi în paginile dedicate culegerilor de folclor (cîntece, colinde, basme) sau în răspunsurile la anchetele etnografice, precum Atlasul etnografic al Transilvaniei din 1978 (recuperate din Arhiva de Folclor a Academiei), sau în glosarul ce ni-l oferă la sfîrşitul lucrării. Tot aici el selectează o grupare de mărturii sau „evocări autobiografice”, ale unor oameni ai satului, ca Aurel Ordeanu, ofiţer, Ioan Hentea, inginer, Mihai Dragolea, scriitor. Cu acest volum, autorul a făcut un important pas înainte spre realizarea monografiei satului său natal, un adevărat Cîntec de lebădă pentru un istoric clujean de mare valoare, discipol credincios al lui David Prodan, calitate în care s-a remarcat prin îngrijirea Memoriilor marelui istoric.

Mircea POPA