Ar trebui zile de doliu pentru tîmpenia naţională

CALIANILIE CĂLIAN

Înţeleg accidentele. Înţeleg catastrofele naturale. Înţeleg atacurile sincigaşe. Înţeleg atacurile teroriste. Înţeleg crimele demenţi-lor. Dar mi-e mult mai greu să înţeleg – şi, mai ales, să accept – ticăloşia şi inconştienţa ticăloasă care conduc la crime sau catastrofe. Tocmai din această cauză trecem, acum, prin trei zile de doliu naţional. Nu sînt specialist în prevenirea incendiilor, dar ştiu că există regle-mentări în acest domeniu. Poate că nu sînt atît de exacte, în detaliu, ca acelea din Occident – dar este clar că acestea, cum or fi, nu sînt,în general respectate în România.

Evident, un astfel de accident se putea întîmpla în oricare oraş din ţară în care un club ar putea aduna într-o seară cîteva zeci de tineri. Dar s-a întîmplat în “buricul” României, în Bucureşti. S-a întîmplat în Capitală, acolo unde e plin de persoane importante din to-ate ministerele, direcţiile generale, agenţiile pentru…, autorităţile pentru…, consiliile supreme de… – acolo unde este adunată, de se cal-că pe picioare, crema şefiei şefiilor. Acolo unde, în principiu, te-ai aştepta ca fiecare subordonat să tremure că s-ar putea să fie verificat sau observat de unul din cele cîteva zeci de mii de feluriţi şefi. Da’de unde! Subordonaţii zburdă-n voie: nişte vechili care-i dau boierului ce i se cuvine, avînd grijă să-l păcălească sistematic, pentru că boie-rul e prea leneş să verifice şi prea ocupat cu cheltuirea ciubucului.

Se vorbeşte de o groază de vreme despre descentralizare – adică despre disiparea responsabilităţilor la nivelul celor care trebuie să acţioneze – asumîndu-şi răspunderea. Realitatea este că, de fapt, nimeni nu doreşte această descentralizare: cei “de sus” şi-ar pierde privilegiile, iar cei “de jos” ar trebui să-şi asume responsabilităţi pe care nu le-ar putea nega prin invocarea ordinelor “de sus”. Statistic vorbind, numărul angajaţilor din felurite ministere, agenţii, direcţii etc.. nu s-ar modifica: s-ar reduce numărul grangurilor şi ar creşte numărul celor care ar trebuie să aplice legile. Şi, mai ales, atunci nu s-ar mai putea pălăvrăgi, ca astăzi, despre vina “autorităţilor”, ci s-ar arăta cu degetul persoanele efectiv vinovate.

Or, asemenea situaţie nu place. Nu place la nivelul populaţi-ei – oricît de convingătoare vi s-ar părea opiniile “publice” pe aceas-tă temă. Aşa cum bine ştim, componenţii populaţiei României sînt gata să invoce aplicarea “la sînge” a legii – cu condiţia să nu-i afecteze personal, sau pe rudele şi prietenii lor. Să nu ne amăgim în legătură cu omenia celor care s-au grăbit să doneze sînge pentru ajutorarea victimelor incendiului de la clubul “Colectiv” din Bucureşti. Omenia este un act strict individual şi, din păcate, la noi nu are “greutatea” asumării responsabilităţilor comunitare. Ştiţi că, în permanenţă, spitalele au nevoie de sînge?! Repet: omenia individuală nu suplineşte spiritul civic, spiritul comunitar, responsabilitatea faţă de societate.

Dacă ne vom întoarce la starea de spirit generală din România, vom constata că, în general, nu s-a schimbat mai nimic dintr-o străveche atitudine: las’ că-i bine, merge şi aşa, da’ de ce să-mi spună mie ce să fac?, de ce să mă leg la cap dacă nu mă doare? etc. Dacă populaţia, adică fiecare cetăţean, s-ar privi într-o oglindă morală, ar constata că, în privinţa mentalităţilor, sîntem – la nivel statistic – încă în zona mentalităţilor feudale (sau chiar mai vechi), de care nici nu ne dăm seama cît de adînc sînt cuibărite în noi. Este o re-ală diferenţă între un proprietar de club care nu-şi asumă responsabili-tatea şi unul care aşa de bine face fundaţia pe stradă, încît se prăbuşeşte în urma sa? Ori meşterul care-ţi face în casă lucrarea de mîntuială? Ori profesorul care-i trece clasa pe analfabeţi, pentru că nu-l “doare pixul” să le dea nota cinci? Ori “jmecherul” care obţine prin pile aprobări ilicite – şi cel care le dă? Ori funcţionarul fericit- că legislaţia şi instrucţiunile de aplicare îi permit să terorizeze cetăţeanul? Sau medicul care nu face toate analizele necesare înaintea unui diagnostic sau a unei intervenţii? Sau judecătorul care aplică legea ori după şpagă, ori în doru’ lelii? Sau cetăţeanul oarecare, care practică siste-matic evaziunea fiscală ori încalcă alte legi? Sau mîrlanul care aruncă pe fereastra sa din bloc, în spaţiul public, resturi alimentare şi ambalaje?

Toţi vorbim despre necesitatea respectării legilor. Dar mai presus de frica de pedeapsă trebuie să fie bunul simţ – cei şapte ani de-acasă şi educaţia de după ei. Sugerez ca Parlamentul să instituie trei zile de doliu pentru tîmpenia naţională. Trei zile stabilite aleatoriu în fiecare an, de-a lungul celor duăsprezece luni, trei zile în care să încetăm să ne mai hlizim ca proştii de te miri ce – şi mă-car să ne plîngem prostia, dacă n-o putem vindeca.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.