Mai încet cu pianul pe scări

… e o povaţă bună, dar inutilă, căci cine, oare, fuge în sus pe scări, ca apucatul, c-un pian în cîrcă?! Şi uite că mai sînt …
Şi metafora e bună, dar tot inutilă, căci cine, oare, ascultă azi un sfat, mai ales dacă-i bun?! Oare mai sînt?

Mă plimb prin Cluj, fără Grette, căţeluşul meu devotat, respectuos şi iubitor, cum nu găseşti azi printre oameni. Privesc, ascult şi cuget tot felul… poate fiindcă mă doare?
Oare mai putem face ceva pentru ca Lumea asta să devină mai bună sau măcar mai normală? Oare putem să nu tragem la xerox greşelile, mereu aceleaşi, fiecare generaţie? Oare mai putem, măcar, să nu adăugăm greşeli noi la cele vechi, blestemate să se strecoare victorios în istorie, cu precizie maximă, oare putem să ne reprimăm violenţa, ura, invidia, gelozia, lăcomia, că de scăpat de ele nu poate fi vorba cu conştiinţa asta „slăbuţă”, cum ar zice Dl. Johannis.

E slăbănoagă rău, de fapt, cînd nu-i inexistentă! – mă înfurii eu, cînd tocmai am citit ştirile. Păi ce-s ştirile la TV, în ziare, online, în reviste? Violenţă – furtişaguri – corupţie – ură – răzbunare – invidie – nerespectarea legii – eludarea legii etc., tot una şi una! Senzaţionalul – cu orice preţ! Urîtul – cu orice preţ! Scîrbosul – cu orice preţ! Asta e ştirea! Aţi observat şi „limbajul” folosit de „ziarişti”? Totul sugerează – arată – îţi pune sub nară – îţi trînteşte în cap – îţi înfige în inimă şi în suflet, cu maximă nesimţire, căci totul, nu-i aşa, e „Senzaţional”, „Formidabil”, „Extraordinar”, de rău, desigur. Totul se umflă, se exagerează, de parcă nu-i destul de fioros şi aşa, cînd nu se inventează sau se maschează sau nu se eludează de-a dreptul. Ceva bun, măcar ceva mic-micuţ-microscopic nu există!!!

Ei, nu toţi ziariştii sînt astfel, nu fiecare e „zmeu-paraleu” şi nici „Ileana Cosînzeana în cosiţă floare-i cîntă, zece împără?ii ascultă!” – să fie clar! Sînt destui însă, din păcate, cei care compromit grav şi periculos meseria asta care ar trebui să fie foarte responsabilă şi extrem de serioasă, să nu ne mai ascundem după deget!
Profesiunea de „jurnalist” (TV – radio – ziar –revistă – on-line) este o „linia-ntîi”! Ca şi cea de chirurg sau de politician, da, aşa ar trebui să fie! Ce se-ntîmplă dacă „ţopăi cu pianul pe scări” sau o iei la goană ca nebunu’ – se ştie: se strică pianul, se sparge, se face ţăndări, o, da! Ba se aleg cu pagube serioase şi cei care au declanşat dezastrul: picior rupt, mînă ruptă, cap spart etc. etc. Sau nu?

Citesc cum un „ziarist” din „ăia” scrie că părinţii noştri istorici nu-s Decebal şi Traian, ci Stan şi Bran şi mă frisonez… Citesc cum un chirurg ?i-a uitat telefonul celular în abdomenul pacientei, la o operaţie de cezariană, şi mă oripilez …
Cum să „glumeşti” cu treburile astea?
Cum să arunci la gunoi identitatea noastră, chiar dacă, sigur, avem vreo cîţiva derbedei de pomină, chiar şi vreo cîţiva duşi cu pluta? Cum să rişti o viaţă pentru prostia năroadă a unui chirurg care nu ştie, după cum se vede, ce-s ăia microbii azi, 2015 Anno Domini?
Citesc prin ziare – reviste – on-line şi cum se ceartă iar „floarea florii”, intelectualitatea, elita şi mă mîhnesc iarăşi, deşi nu mă mai miră. Ăsta-i rolul ce şi-l asumă? Cearta? Bîrfa? Rîca? Atacul? Contraatacul? Devorarea „intra-specie şi subspecie”? Breban zice că Liiceanu şi Patapievici ar trebui împuşcaţi. Ceilalţi replică… celălalt zice… ceilalţi spun… Trist peisaj…

Îi pasă cuiva de binele ţării? Eu cred că da. Adică sper. Atunci, cum de nu se poate înţelege că acesta trebuie să fie „scopul comun” al nostru, al tuturor?! Acum! Şi aici! Întotdeauna! Şi mai ales în acest moment! Ce-i aşa de greu?
Greu e cu vanităţile, orgoliile şi frustrările, ştiu şi ştiu toţi, dar totuşi! Totuşi!
Mai încet cu pianul pe scări!
Stela-Maria IVANEŞ