Concertul simfonic de deschidere a TOAMNEI MUZICALE CLUJENE

baner site filarmonicaNici nu se putea o deschidere mai inspirată a Festivalului ‘’Toamna Muzicală Clujeană’’ decît aceea cu populara Rapsodie română nr. 1, în La major, de George Enescu, lucrare care, sub bagheta tînărului, dar deja experimentatului dirijor Daniel Cohen, s-a dezvăluit în toată frumuseţea şi diversitatea ei melodică (inclusiv influenţele orientale şi balcanice) şi ritmică. Aerul sărbătoresc, vesel şi dinamic, caracterul dansant, aproape molipsitor, înlănţuirea atent articulată a pieselor populare urbane precum ‘’Am un leu şi vreau să-l beu/beau’’ (cunoscută în Transilvania sub numele ‘’Pasăre galbenă-n cioc’’) – admirabil atacată de flaut –, ‘’Hora lui Dobrică’’, ‘’Mugur, mugurel’’ sau ‘’Hora de la moară’’ (sau ‘’Hora morii’’) capătă rotunjime, se rafinează pentru a ‘’exploda’’ maiestuos în spectaculoasa ‘’Ciocîrlie’’ din final, piesă concertantă, de mare virtuozitate.

Remarcabile scurtele, dar relevantele citate solistice – flautul, pasajul de violă, harpa.
Din partea dirijorului, o abordare impetuoasă, atentă la detalii, nuanţată şi în spiritul muzicii populare româneşti, trecută însă prin filtrul creaţiei culte, aşa cum a gîndit însuşi Enescu lucrarea.
Violonistul Michael Barenboim (tînăr şi el, născut în 1985, cu o foarte bogată activitate concertistică pe mari scene şi în compania unor dirijori şi orchestre de clasă) şi-a demonstrat calităţile de muzician complex în extrem de pretenţiosul Concert nr. 2 pentru vioară şi orchestră, BB. 117 de Béla Bartók, ce presupune, din start, o tehnică instrumentală de mare virtuozitate, mulată pe o capacitate expresivă WP_20150930_004specială. Cerinţe indispensabile, de altfel, şi în ceea ce priveşte orchestra, a cărei evoluţie s-a ridicat la nivelul aşteptărilor. Încă de la prima mişcare, Allegro non tropo, pe o structură în formă de sonată, solistul s-a lăsat antrenat în iureşul ritmic sincopat al cîntecului popular maghiar ‘’Două fire de trandafir’’, construit pe succesiuni de cvarte perfecte. Cu un ton clar, curat, în acelaşi timp penetrant în pasajele solo, solistul a continuat suita de variaţiuni, în care cvintoletele în şaisprezecimi legate pe un timp s-au articulat impecabil. Să nu mai vobim despre infernalele pasaje cromatice, despre trilurile sau acordurile reluate în tempo rapid şi tremolo-uri , cărora solistul le-a făcut faţă cu brio. Andante tranquillo – o probă de lirism, cu instrumentul solist augmentat de harpă şi celestă, de dialogul ideal al acestora, de pedale şi de material folcloric stilizat pînă la esenţă. Finalul, Allegro molto – reiterînd motive din prima parte, şi constituit din pasaje de un dinamism debordant, alternate cu o parte lentă sau cu sugestia unui vals – , a prilejuit solistului alte demonstraţii de virtuozitate (triluri în duble coarde, de exemplu).

As al realizării variaţiunilor celor mai fascinante, Bartók aduce în acest concert exemplul concret al unităţii, al comunicării depline a tuturor partidelor pentru realizarea întregului, care este unul formidabil. Cu un limbaj gestual fără risipă de mijloace, dirijorul a ştiut să ţină în mînă ansamblul, să-i stăpînească planurile dinamice, să-l conducă cu o elevată artă a dozajului, urmărind intenţiile solistului şi nuanţînd acompaniamentul în funcţie de acesta.
La bis, violonistul Michael Barenboim a interpretat, în aceeaşi manieră strălucită, o parte din foarte dificila Sonată pentru vioară solo de B. Bartok.

Cea de a treia lucrare din programul serii inaugurale a ‘’Toamnei’’ – Simfonia a VII-a în La major, op. 92 (1812) de Ludwig van Beethoven – supranumită de Wagner ‘’o apoteoză a dansului’’, o acumulare de tempi care se îndreaptă, de la Poco sostenuto spre presto în pulsaţii înaripate, (v. Alegretto, Presto – Assai meno presto (trio), Allegro con brio), totul îmbrăcat într-o ţesătură tonală pe care Beethoven nu o mai experimentase anterior. Fără să insistăm acum asupra altor comentarii legate de caracterul novator al acestei muzici, să remarcăm conlucrarea orchestră – dirijor şi rezultatul acesteia: amplitudine, strălucire – excelent interpretată melodia violelor şi violoncelelor la unison, din partea a doua, întretăiată de tema a doua la clarinet – sau imaginea festivă din final, de o forţă expresivă impresionantă.
Orchestra Simfonică a Filarmonicii “Transilvania”, dirijorul, solistul – un trio care a purtat marca virtuozităţii.

Michaela BOCU
m.bocu@ziarulfaclia.ro

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.