Dat, dicat, dedicat. Teofil Răchiţeanu: „SOMN DE VOEVOD”

IMG_20150919_0001Din tipare vechi, forme noi. Din cuvinte bătrîne, alcătuiri spuse pentru zilele noastre. Din zeii cei de odinioară, temei pentru hotare de azi şi de mîine. Iar Poezia este, pur şi simplu, fiinţare între naşterea şi moartea dintr-un cadru de o nesfîrşită jelanie.

Codru nalt, pînă-n nalţi nouri.

Stîns, prin crengile lui vînt,

Fără somn, fără-alinare

Ca un plîns al Celui Sfînt…

Inorog vechi cu copita

Bate-n tîmple de izvoare,

Chip de dalbă Dochiană

Năluce-n adînc şi-n floare…

Din vechi veac, de el ştiute,

Spre fîntîni suite-n nouri

Voevod pierdut în vise

Mînă turme mari de bouri…*

Dar, peste toate, încercarea de sinteză asupra viersului învrednicit de Teofil Răchiţeanu aduce tăria singurătăţii celui desemnat. Iar somnul ar trebui să fie o veşnică trezire, veghe la nemurirea neamului. După cum naşterea şi moartea – răsunet de corn argintat în codru din Munţii Apusului.

Spune chiar autorul că volumul de faţă** este o scriere mai veche. Atunci nu s-a putut închega nimic şi, în ciuda cenzurii, poemele au apărut dispersate. Spre a lichefia concentrarea patriotică şi a disipa cultul pentru doar Unul singur. Nominalizarea nenumitului, însă, este o caracteristică a felului în care Teofil Răchiţeanu vede Voevodul: zeu şi muritor, pămîntean şi locatar în ceruri. Într-un cuvînt: esenţă. Concentraţia a tot ceea ce este mai bun într-un neam. Iar atunci cînd voevodul primeşte într-o sfîntă audienţă Poporul, viaţa lui se preface în basm.

„Tu, Zamolxe,/ Te îndură,/ Du-mi-o-n văi/ Negura sură,/ Mă grăieşte,/ Mă dezleagă, /Du-mi-o-n văi/ Jalea cea neagră;/ Sună, Corn/ Şi adă-mi boare/ De somn/ Înbălsămătoare;/ Tată-codru./ Tu îţi cerne/ Grele cetini/ Şi-mi aşterne;/ Lin te clatină/ Şi-mi cîntă/ Şi m-adoarme-n/ Casă sfîntă!…” ***

Acum, că totul a revenit în matca dintre aceste coperţi, se poate presupune că Poetul a gîndit întregul ca o stare. Primordială. Fără nume. Iar cele puţine sînt copleşitoare şi doar înrîuriri pasagere a ceea ce, împreună, trăim. În fotolii cu orgolii de castă sînt aşezaţi doar cei care, nemurind, rămîn pe emblema Timpului: Zamolxe, Zîna Dochiana, Al Ctitorului pe-nvechiutul mur, Orfeu, Okeanos… Adevăraţii voevozi ai neamului însă sînt Munţii Apusului, Ardealul, precum şi toată jalea acestui nepieritor ţinut.

Cineva ce umbră n-are

Mi-a suflat în lumînare

Şi-am rămas fără-o scînteie

Călător în Noaptea Mare.

Mă rog, Doamne, mă rog, Doamne,

Să mi se o mînă-ntindă,

Milostivă şi-ndurată

O lumină să-mi aprindă.

Că mi-e greu spre Tine drumul

Şi mi-i noaptea-ntunecoasă

Şi n-am tată şi n-am mumă

Şi-am uitat unde-i acasă****

Şi dacă Viaţa nu ne dă nici o speranţă, se cheamă că doar Munţii Apusului, cu dantelăriile lor de piatră veşnică, aduc mîntuirea. Şi speranţa. Şi nemurirea…

Iară viersurile acestea nu sînt de comentat. Ci de îngînat, iubite cetitoriule. În fapt de seară. Atunci cînd Voevodul din noi, din fiecare, sărută dreapta povaţă din colbuite tipare, plămădind cuvinte noi pentru vămile de dincolo de zare.

Radu VIDA

* Voevod pierdut în vise, p. 38

** Teofil Răchiţeanu, SOMN DE VOEVOD, Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2015

*** Şi m-adoarme-n casă sfîntă, p. 103

**** Călător în noaptea Mare, p.175

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.