Psihanaliză de buzunar

Te poţi întreba şi, desigur, o faci cîteodată, de ce e omul aşa egoist, aşa vanitos, aşa lacom, aşa mincinos, aşa plin de atîtea „micimi”. Asta ca să fiu delicată. Şi să nu zic răutăţi, de diferite calibre, oribilităţi de diferite calibre şi alte alea, toate mizerabile şi care nu fac cinste condiţiei de om.

De cînd e egoist omul? Îl vezi pe copilul mic cum se repede să ia jucăria celuilalt, deşi el are destule, şi nu mai vrea să i-o dea înapoi. Da… de meditat. Mai ales că, nu foarte demult, geneticienii au descoperit gena zgîrceniei. Deci, unii poartă povara condiţiei de jos. De fapt, ca să fim sinceri, toţi avem în underground această calitate cîndva, pe scara evoluţiei, condiţie a supravieţuirii. Dar omul a evoluat, să nu uităm, nu? Şi încă de ceva vreme!!!

Omul e vanitos devreme. Îl vezi cum încearcă să umble, să facă primii paşi şi, evident, cade des. Dacă rîzi de el, se înfurie! Cînd mai creşte, oho, face progrese şi la umblat şi la vanitate, aşa că aproape nu ne mirăm că repede acest „blestem” îl face să fie uşor vulnerabil linguşelilor, „perierilor”, laudelor, care încep să-i fie necesare, ca aerul şi apa. Repede ajunge să le ceară, să le „cerşească” prin diferite mijloace, să le pretindă. În numele vanităţii omul adună titluri peste titluri (azi e uşor, căci se obţin şi „la kilogram”!), se îmbracă scump (10000 E o poşetă „de firmă”!) şi clădeşte case-palate sau chiar palate, pe bune, îşi face muzeu şi statui încă din timpul vieţii, viaţă, oricum, nu „de top”! şi altele, toate ilare, groteşti şi aiuritoare.

Omul e lacom. Da, de mic şi mai apoi şi mai şi! Lacom la jucării, la mîncare, la bani, la funcţii, la avere, la terenuri (cu miile de ha!), la case (cu zecile), la dragoste, la băute, la distracţie, şi, oare, la ce nu? Atît de lacom încît nimic nu-i zăgăzuieşte lăcomia, nici legea, nici frica, nici măcar instinctul de conservare. Şi numai ce vezi cum plouă cu arestări, ba pentru spălare de bani, ba pentru mită, ba pentru alte matrapazlîcuri financiare, care de care mai ingenioase şi mai oribile.

Omul e invidios. Foarte devreme. Îmi amintesc, în clase mici de liceu, ce a fost în stare să facă o colegă, rivala mea la premiul I, dîndu-mi, cînd am fost bolnavă, lecţia şi tema greşit, ca să iau notă rea. N-am luat fiindcă profesoara a înţeles pe loc „jocul” murdar. Dar, totuşi, la o fetiţă de unsprezece ani? Mai tîrziu, invidia omului creşte exponenţial, căci dacă e ceva de capul tău asta nu se iartă! Iar femeile sînt „fruntea frunţii”! Şi încă pentru ce! Pentru o poşetă, un ruj, o bluzică sau o eşarfă!!! …

Omul este perfid. Desigur, perfidia cere oarecare inele de vîrstă, dar nu multe. Repede fiinţa învaţă mizerabila tactică diavolească şi „te linge” cînd „te arde” mai rău. Singura dată cînd m-a lăudat directorul a fost ziua în care s-a dus la partid (PCR!) vrînd să mă dea afară!

Omul este făţarnic. Bineînţeles că este o subspecie a perfidiei, tot malignă, „tot cu coarne”, dar mai micuţe. Omul se dedublează. De ce? De frică, din interes, să se apere, să nu fie invidiat, să nu fie lapidat. Şi o face din o mie de motive!

Omul este mincinos. Oho, cît de mincinos! Într-atît încît Baronul Münchhausen ar roşi de ruşinea noniscusinţei sale! Pentru ce? Ia să întrebăm strada: „Pentru ca să poată trăi!” (Radu – student), „Pentru ca să se apere!” (Diana – medic), „Pentru ca să răzbească în viaţa asta mizerabilă!” (Grig – inginer), „Pentru a face plăcere celor din jur!” (Silvia – manichiuristă), „Pentru supravieţuire!” (Ion – instalator), „Pentru că n-au credinţă în Dumnezeu!” (Mariana – doamnă)… Mda… Dar, oare, de ce mint şi credincioşii, ba chiar şi cei practicanţi? Ba chiar mint bine, ca E., care e chiar mitomană?

Etc., etc., etc.

Deci, de ce e aşa omul? Din gene proaste, din educaţie proastă, din lipsă totală de educaţie, din motivaţii diverse, toate viciate, imitate, perpetuate de la o generaţie la alta cu exactitate maximă!

Ce-i de făcut?

Întîi să ne asumăm condiţia asta mizerabilă, să o recunoaştem şi să vrem s-o schimbăm! Apoi să ne dăm seama că aşa nu se mai poate. De ce? Fiindcă aşa omul nu poate fi fericit şi nici societatea bună. Nu vedeţi în jur?

Toate acestea înseamnă nonarmonie, or omul este clădit pe armonie, adică pe echilibru. Asta e Legea în Universul mare dar şi în „Universul mic” – omul! Tot restul este eroare, adică greşeală care, ca orice greşeală, se plăteşte. Şi încă scump!

Stela-Maria IVANEŞ

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.