Ce-i asta?

E greu să ţii loc de mulţime – se văita cîndva Tibul, care n-avea cum să prevadă că în plină explozie informaţională şi în toiul epocii comunicării de azi, biata fiinţă omenească va aluneca pe toboganul însingurării atît de periculos. Nici măcar nu ştii exact cum şi cînd „te ia valul” şi cînd te-a înşfăcat şi cînd e o minune dacă mai poţi ieşi din turbion.

Am devenit fiinţe grăbite, fiinţe anxioase, fiinţe orgolioase, fiinţe hipnotizate de putere şi bani şi pentru asta nu precupeţim să jertfim absolut orice, inclusiv fiinţa noastră. „Fiinţa”… ce rezonanţă are acest concept esenţial, complex, atît de complicat şi de neînţeles, paradoxal, cu cît o cunoaştem mai bine! Sau, mai degrabă, ce rezonanţă ar fi putut avea! Căci Istoria a dovedit cîte tîmpenii şi prostii crase şi chiar ticăloşii uriaşe a făcut „cea mai inteligentă vieţuitoare”, cum o preamărea Aristotel. Nu mai vorbesc de apologiile Renaşterii, cînd cultul omului a luat proporţii pline de lumini uriaşe, exceptînd total umbrele, ca şi cînd nici n-ar fi fost vreodată.

Istoria s-a derulat cum ştim, rostogolită de oameni creatori de Destin şi destine şi umbrele s-au întins lătăreţe, profunde şi de neînţeles. La distanţa timpului, sigur, e mai uşor să judeci, mai ales că nu eşti direct implicat şi nu te ating, pîrlindu-te sau chiar arzîndu-te, diversele iaduri instalate, bine mersi, pe Pămînt …

În fine, am ajuns cumva în epoca modernă, scăpînd care cum a putut de războaiele locale, zonale şi mondiale pentru care n-am precupeţit bani, timp, inteligenţă, scop, efort, căci, nu-i aşa, „merita” să arunci totul în luptă pentru Ideal.

Care „Ideal”?

Idealul x, y, z, azvîrlit oamenilor de cei care fac istoria, celor care o suportă. S-au schimbat ani, secole, milenii, s-au schimbat „Idealurile”. De ce? Fiindcă, e clar, oamenii nu au devenit mai fericiţi. Nimeni nu neagă progresul (cînd e!) mai ales al Ştiinţei şi al Tehniciii (e!). Dar, culmea, oamenii nu au devenit mai fericiţi. Paradoxal! Psihologii şi psihiatrii lumii confirmă toţi asta şi nici nu se mai uimesc. Uimeşte totuşi, însă, numărul prea mare al oamenilor nefericiţi. Uimeşte şi „democraţia nefericirii”: şi bogaţi şi săraci, şi tineri şi bătrîni, tristă democraţie!

Care-s cauzele nefericii? – te poţi întreba.

Frica! În primul rînd frica: de boală, de moarte, de război, de pierderea iubirii, de pierderea averii, de neafirmare, de nerecunoaştere, de catastrofe, de nedreptate, de umilinţe, de singurătate! Şi cea mai frecventă, azi, am remarcat, este frica de singurătate.

De ce? – te poţi întreba nedumerit. Tocmai azi, în epoca comunicării? A Internetului? A televiziunii? A vitezei care desfiinţează distanţele?

Ei, da. Tocmai astăzi! Fiindcă ea, comunicarea, a devenit ipocrită, cînd nu e virtuală, superficială, cînd nu e grefată pe interese de politică sau de bani, stresantă, cînd nu e enervantă de-a dreptul. Omul e dezamăgit, obosit, descurajat, angoasat, şi-atunci, iarăşi paradoxal, caută refugiul nu pe umărul unui prieten sau în zîmbetul unui semen, ci în solitudine, în licorile lui Bachus sau în aburii beţiilor albe ale lui Scaraoţki. Ce-i asta?

Ieri, o prietenă, încă tînără şi încă frumoasă, mi-a spus ceva ce m-a durut: „Ştii, însingurarea, singurătatea sînt duşmanii mei cei mai temuţi!”.

Cînd îţi spune un tînăr asta, este de-a dreptul alarmant. De altfel, am întîlnit recent , într-un fel sau altul, aceeaşi idee care le sculpta pe faţă o cută adîncă de nefericire şi unui domn bătrîn, şi unei doamne de cincizeci de ani, şi unui adolescent, şi unui poet, şi unui medic, şi unei farmaciste, şi unui IT-ist, şi unui actor, şi unui …

Ce-i asta?

Stela-Maria Ivaneş

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.