Dragostea, familia, fericirea şi seninătatea – un posibil drum spre împlinire –

titlulSe spune că filosofilor le-a revenit sarcina de a defini fericirea. Şi au făcut-o, aplecîndu-se asupra acestui fenomen mai multe secole. Epicur? Seneca? Socrate? Sau poate Kant, Pascal, Nietzsche! Toţi au cugetat asupra acestui, pînă la urmă, scop al existenţei. Filosofia, aşadar, şi-a propus să… gîndească fericirea, iar sociologia să constate. Să-i surprindă valenţele. Şi să-i delimiteze cadrele de manifestare.
Ioan Biriş, Septimiu Chelcea, Amalia Sanda, Alin Gavreliuc, Loredana Ivan, Daniela Moza, Mihai Pascaru, Vasile Liviu Preda, Adrian Roşan, Traian Rotaru, Mihai Stelian Rusu, Cristina Tîrhaş sînt voci ale unor generaţii de sociologi ce s-au impus în studiul fenomenelor psihosociale de la noi. În coordonarea sociologului clujean, Petru Iluţ au tipărit, la Editura Polirom, prima carte care se ocupă de Dragoste, familie şi fericire – Spre o sociologie a seninătăţii.

Prof. univ.dr. Petru Iluţ:
– Abordarea acestor concepte este intenţionat psihosociologică şi cu utilizarea datelor empirice. Asta, pentru a sublinia ideea că, multă vreme, de la începuturi, dragostea, seninătatea, fericirea au fost apanajul filosofilor, eseiştilor, nu numai a marilor metafizicieni, ci şi a scriitorilor, poeţilor ş.a.m.d., obiectivul tuturor celor pe care eu îi numesc paradigma lirico-speculativă. De cîteva decenii bune, dragostea, fericirea au devenit obiect de studiu într-o abordare sistematică. De exemplu: filosofii pot spune că nu există sentiment mai înălţător decît dragostea; în dragoste te topeşti; dragostea e pasiune şi nu raţiune. Studiile empirice arată că în puţine cazuri dragostea pasională, este chiar… oarbă. Pe de altă parte, dacă ne referim la psihologie, psihologie socială, sociologie, constatăm că ele nu aduc idei majore, pe care să nu le fi spus, de-a lungul istoriei, filosofii şi fenomenologia vieţii cotidiene, conştiinţa asta comună, care n-a fost cuprinsă în cărţi, dar s-au emis atîtea judecăţi interesante. E adevărat că dragostea, fericirea, familia chiar, sînt realităţi explorabile, date nemijlocit. Să nu uităm că şi omul obişnuit este un mic savant în spaţiul lui de viaţă. Să nu ne închipuim că noi o să descoperim despre familie nu ştiu ce idei care n-au mai fost spuse niciodată. Aceste realităţi ne sînt direct accesibile. Marea problemă cu simţul comun şi, în parte, şi cu al filosofilor este că nu se pot baza doar pe propria experienţă şi propria reflecţie. Viaţa ne-a convins că e mult mai bine să combinăm toate acestea cu cercetarea mai multor perspective. Cercetările sistematice, concrete, au arătat următorul fenomen: că sînt multe tipuri de dragoste (cu foarte puţine deosebiri semantice faţă de iubire). Aşadar, distingem: dragostea pasională şi dragostea camaraderească. Dar, se ştie, dragostea este un fenomen mult mai larg: există dragoste faţă de copii, faţă de părinţi, faţă de ţară, faţă de idei…

– Care ne deosebeşte fundamental faţă de animale.
– Dar, dragostea pasională este, după cum îi spune şi numele: un sentiment potenţat de pasiune, cu fibrilaţii, cu foc. Aprins. Într-un fel, acest tip de dragoste întunecă gîndul. Pe cînd, în dragostea camaraderească nu lipseşte pasiunea, dar este un sentiment mai domolit, acolo unde funcţionează respectul reciproc, principiile morale, încrederea.

– Dumul spre fericire este urmat, firesc, de naşterea copilului. Care depinde sau nu de dragostea emoţională, fiziologică sau seninătatea conceperii aşezate, chibzuite.
– Dar, în epoca modernă, există şi conceptul de „cost al copilului”, pentru care, în economie, s-a luat Premiul Nobel. Dacă nu este interes pentru dezvoltarea copilului din punct de vedere intelectual şi material, costul nu este aşa de mare. Dar, dacă sănătatea şi educaţia sînt pe prim plan, atunci costurile pot fi chiar mari. Ce vedem noi în filme, despre grija pentru viitorul educaţional al copilului, nu este ficţiune. Faptul că omul îşi doreşte un copil cu şcolaritate nu este numai pentru capitalul lui simbolic, ci şi o necesitate a pieţii muncii. Din ce în ce mai mult se cer oameni calificaţi. Chiar şi meseriile cele mai… simple cer multă şcoală.

– Care sînt, aşadar, constatările psihosociologilor, în ceea ce priveşte mersul nostru spre fericire?
IMG_20150606_0001– În carte, am ţinut să fac din „seninătate” un concept general. A privi lumea în acest fel, senin, înseamnă a face faţă şi dificultăţilor. Nu prea putem spune că o întîmplare nefericită din viaţa noastră ne creează bucurii. Şi nici fericire. Dar putem privi cu seninătate! Iar psihologii an introdus în circuitul limbajului ştiinţific cuvîntul „rezilienţă”. Care înseamnă mai mult decît… a face faţă. Mai exact, a face faţă greutăţilor cu o anume seninătate. Este mai confortabil să priveşti cu anume detaşare şi, hai să zicem!, înţelepciune necazurile inerente vieţii. Am zis: spre o sociologie a seninătăţii. Asta, pentru că nu există o sociologie întemeiată în acest sens. Putem merge pe cărările vieţii cu bucurie (care e mai frecventă), fericire (care e o stare mai de durată şi mai complexă, totodată) şi seninătate (într-un fel mai domoală decît emoţiile şi, desigur, mai generală). Seninătatea ar însemna să încercăm să avem o atitudine pozitivă faţă de tot ceea ce ni se întîmplă. În toată lumea, deci, şi la noi există o anume mişcare spre gîndul pozitiv, fericire, de realizare personală. Sfaturi! Vînzători de fericire! E o degradare a acestor concepe, transformate în obiecte comerciale. Analizînd, meditînd, dacă vreţi, asupra acestor derapaje, am constatat că, în anumite limite, această atitudine pozitivă este fecundă. Sigur, în cazul în care nu se recurge la exageraţiuni. Căci, trebuie să amintesc, şi vrăjitoarele folosesc sintagma „dezvoltarea stimei de sine”. Iar impresia… artistică poate fi copleşitoare, nu? În carte nu militez pentru gîndire pozitivă, pentru o terapie de dragul terapiei. Nu îndemn oamenii să gîndească pozitiv, să fie fericiţi şi altele asemenea. Eu fac sociologie. Psihologie socială. Iar acestea sînt ştiinţe descriptive. Nicidecum normative. Ideea mea este următoarea: în general, sociologii şi antropologii se ocupă de grupuri marginale, de grupuri exclusive, de inegalităţile sociale… Eu cred că trebuie să aducem în atenţie şi episoadele de bucurii ale oamenilor. În viaţa asta sînt atîtea prilejuri, situaţii de bucurii. Cu toate neajunsurile şi necazurile, putem trăi mai senini. Iar aceste lucruri nu sînt încă studiate sistematic.

– Oamenii se plîng, însă, mereu. E doar ipocrizie?
– Biologii spun că ipocrizia este un dat. Întîlnim frecvent semeni care se plîng. De aproape orice. Cît e de întunecată viaţa asta! Pe de altă parte, mulţi spun că el, sau copilul lui, a reuşit într-un anumit domeniu. Şi, într-un alt registru, recunosc că nu se pot plînge…

– Că… l-ar mînia pe Dumnezeu!
– Eu nu discut problema fericirii veşnice. Oferta sociologilor este însă una simplă. Avem, vă asigur, atîtea motive să ne bucurăm de lumea asta, aşa cum este ea! A! Că lumea asta ar putea fi una mai bună. Da! Dar aici intrăm în discuţii ideologice, filosofice… Sigur, nu poate exista egalitate. Dar nu există nici echitate. Eu cred, totuşi, că în cîteva decenii bune, lumea va trebui să se schimbe. Mai ales în ceea ce priveşte inechitatea teribilă vis à vis de marile corporaţii sau marele sistem bancar… Acestea nu mai exploatează, cum o făcea capitalismul clasic. Dar schimbarea profilului societăţii în materie de inegalităţi şi inechităţi nu se va produce printr-o revoluţie. Democraţia va găsi mijloace care să ducă spre o situaţie de joc social, care să regleze lucrurile. Şi să propună alternative realiste. Se cuvine să spunem o propoziţie de fundal aici, care e valabilă nu numai pentru toate sentimentele analizate (dragoste, fericire, seninătate). Fericirea, bucuria, dragostea sînt emoţii, sentimente şi comportamente complexe. Se naşte firesc, întrebarea: dragostea romantică (bazată pe sentimente) este universală? Sau doar o construcţie socială, apărută în secolul al XVI-lea, cum susţin unii sociologi?

– Povestea trubadurilor…
– Da. Dar la multe populaţii nu există nici în zilele noastre această formulă. Părinţii aranjează căsătoria şi fericirea viitoare a cuplului. Nu sentimentele primează şi, totuşi, tinerii sînt fericiţi. După!

– Tonusul general al cărţii este unul optimist. Iar excelentul eseu despre bîrfă vine să completeze oarecum starea de bine a întregului demers. Cum aţi ajuns să introduceţi acest capitol într-o carte care avea ca direcţie… Raiul, şi să analizaţi bîrfa, ca defulare a personalităţii comune?
– Bîrfa, trebuie să recunoaştem, este un fenomen universal. O vom găsi în toate culturile, în toate societăţile. Poate părea surprinzător, dar bîrfa are şi funcţii pozitive. Bîrfa este cel mai plăcut şi mai ieftin mijloc de distracţie. Tot vorbind unii despre alţii, bîrfa evidenţiază, în comunitate, persoanele indezirabile. Le face vizibile. Prin bîrfă, dar, în general, etichetarea şi imaginile consensuale, nu sînt tocmai gratuite. E drept că, de multe ori, bîrfa aduce calificative pe care nu le merităm. Dar, de cele mai mult ori, bîrfa nu este hazardată, întîmplătoare şi, deci, face rău oamenilor. Putem vorbi despre o bîrfă negativă, dar şi una pozitivă. Prima face rău, evident. Cea de a doua, însă, poate face bine. Ştiţi expresia: te-am bîrfit cu… (în sensul că te-am lăudat). Atîta vreme cît nu produce efecte negative asupra persoanei despre care discutăm, bîrfa poate duce spre… bine. Şi să nu uităm: ea poate fi stilizată. În toate culturile există bîrfă de diferite intensităţi, cu diferite conţinuturi, cu diferite trimiteri. Dar societatea este mereu perfectibilă.
– Concluzionînd putem sune că…
– … specificitatea cărţii, în contextul unei abundenţe de „sfătuitori” într-ale fericirii, bucuriei şi seninătăţii, sau a abordărilor elitiste, specificitatea, zic, rezidă din concreteţea realului cotidian. În această mare de semiîntuneric, avem datoria personală, comunitară şi, aş îndrăzni să spun, la nivel de naţiune, să scoatem în evidenţă şi lucrurile pozitive. Repet: avem atîtea momente de bucurie, fericire sau, oricum, de seninătate. Invitaţia este să nu trecem peste aceste „mărunte” daruri. Din contră.

Pagină realizată de
Radu VIDA

Cu mulţi ani în urmă, N.Anderson (1968), pornind de la o listă de 555 de trăsături ce descriu indivizii umani, a rugat studenţii să identifice cît de mult le-ar plăcea persoanele care au fiecare dintre atributele respective. Pe primele locuri în ceea ce priveşte atracţia au ieşit, în ordine, trăsăturile: sincer, onest, înţelegător, demn de încredere şi inteligent, iar pentru respingere: prost – crescut (grosolan, primitiv), neprietenos, ostil, egoist şi îngust la minte. (pag. 24)

Culturile individualiste şi culturile colectiviste par să difere în ceea ce priveşte convingerile normative privitoare la emoţii specifice. De exemplu, S.Kitazama, H. Markus şi M. Kurokawa (2000) au constatat că, pentru japonezi, “a te simţi bine” înseamnă a experimenta emoţii interpersonale pozitive angajante, precum prietenia, în timp ce pentru americani „a te simţi bine” înseamnă a experimenta emoţii interpersonale pozitive dezangajante, precum mîndria. (pt. 191)

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.