Amintirea ca „întremare”: Stela-Maria Ivaneş, Confesiuni necenzurate

Cunoscută realizatoare de emisiuni radio şi tv, cu o practică îndelungă în cadrul Studioului Teritorial Cluj-Napoca, Stela-Maria Ivaneş a simţit, cu trecerea anilor şi cu apropierea de o vîrstă a retragerilor strategice, nevoia de o tot mai acută şi irepresibilă confesiune. Ca atare, a găsit o formulă de convorbire-destăinuire cu fiul său Chris, căruia doreşte să-i lase ca într-un fel de scriere testamentară o serie de poveţe şi sfaturi pentru viitor. Cartea e un fel de Învăţături ale lui Matei Basarab către fiul său Teodosie în versiune modernă. Spre a-şi deruta şi mai deplin cititorii, autoarea îşi subintitulează aceste destăinuiri pedagogice „roman”, cu toate că toate personajele sînt desprinse din realitatea cea mai palpabilă, iar amintirile, probate documentar, vin să accentueze starea de urgenţă şi de adevăr taumaturgic. E de observat în acelaşi timp stilul eseistic şi colocvial definitoriu, vizînd spaţiul de dezbatere al unuia dintre cele mai dezinhibante şi mai oneste reportaje despre oamenii şi locurile Clujului intelectual. Cît despre ficţiune, ce să mai vorbim? Tot ce este material epic a fost trăit pe viu de autoare, începînd cu întîmplările de pe Strada Română din Beiuş, cu casa părinţilor de aici, unde autoarea poposeşte de mai multe ori, reconstituind atmosfera tipic burgheză a unei familii pentru care munca, onestitatea, dar şi confortul vechilor familii de intelectuali sînt la ordinea zilei. Mama a urmat la timpul său şcoala călugăriţelor de la Notre Dame, tata descindea dintr-o familie nobiliară, iar cărţile şi pianul sînt elementele ambientale în care fetiţa lor este crescută de mică. Intervin însă răsturnările bulversante aduse de cel de al Doilea Război Mondial, cînd „mînia proletară” le aduce în casă pe şeful Securităţii, care îi deposedează pur şi simplu de locuinţă, mutîndu-le „boarfele” undeva într-un cartier periferic, într-o casă igrasioasă. Hărţuit necontenit de Securitate, apăsat de grijile slujbei şi ale familiei, tatăl este cea dintîi victimă a regimului, pentru ca apoi şi alte schimbări să-şi pună amprenta asupra existenţei familiei. Şansa tinerei fete este sîrguinţa la învăţătură, şcoala unde învaţă beneficiind de prezenţa unor profesori remarcabili şi a unui mediu îmbibat de cultură, în care lectura cărţilor este esenţială, astfel că atunci cînd se îndreaptă spre Clujul universitar spre a se înscrie la Medicină, tînăra noastră va prefera Filosofia, cu secundar Psihologie-Pedagogie, secţie pe care o absolvă cu rezultate strălucite, permiţînd pe viitor obţinerea a două doctorate. Prin faţa ochilor noştri defilează în relanti toţi profesorii care au lăsat urme durabile în viaţa sa, din rîndul cărora nu lipsesc nume ca D.D.Roşca. C. Daicoviciu sau N. Kallos şi Călina Mare, cei care au jucat în anii 60 un rol decisiv în formarea unor generaţii de studenţi de mare calitate din zona umanistă. Cel dintîi capitol este intitulat în consecinţă Oameni, întrucît aceştia sînt cei care creează şi determină orientarea profesională a tinerilor, efortul creator al cărora va lăsa urme puternice în formaţia generaţiilor următoare. Urmează apoi cel de al doilea, intitulat Locuri, şi încet-încet facem cunoştinţă cu toate acele momente esenţiale din viaţa sa care au aşezat-o statornic într-un loc sau altul, căci locurile în care a trăit şi s-a rugat un om devin „Locuinţele amintirii”, cum spunea Blaga. Casele sînt pînă la urmă foruri de trăire intimă, deoarece ele ne ascund şi ne protejează viaţa. Autoarea va vorbi astfel de locuri magice, „de poveste”, precum de Arcadia copilăriei, dar şi de locuri malefice, ciudate, bune sau bîntuite, de cele cu ghinion sau de cele „cu suspin”. Autoarea ne face atenţi la spaţiul pe care-l locuim, dar şi la oamenii cu care-l împărtăşim, deoarece traumele de fiecare zi ne determină atitudinile şi acţiunile viitoare. Spre a fi mai convingătoare, vom avea ocazia să plonjăm într-un timp al rememorărilor, însoţind-o pe autoare în drumul ei de la casa părintească de la Beiuş, pînă la cuibul familial pe care şi-l întemeiază la Cluj. E vorba de un drum lung şi edificator, un drum al muncii şi continuei perfecţionări. Este momentul în care viaţa intelectuală clujeană ocupă un loc prioritar în economia expunerii şi cînd personalităţi clujene dintre cele mai felurite dobîndesc, prin spusa autoarei, o aură mitică şi legendară sui-generis, întrucît lor li se atribuie prerogativa de îndrumători şi modele pentru cei care doresc să se pună în slujba binelui general. Lista acestor „repere” culturale şi comportamentale este una dintre cele mai simptomatice, întrucît contactul cu ele au jalonat în fapt şi formaţia şi orientarea profesională a autoarei. În mod firesc, Obiceiurile însuşite în familie, apoi în viaţa universitară vor trage greu în cumpănă pentru cei care urmăresc un scop nobil, iar nu unul conjunctural, deturnat de meschinărie şi machiavelism. O sumedenie de Întîmplări decupate din viaţa oamenilor cu care vine în contact o pun în gardă asupra sensului iluzoriu al destinului uman pe cale de a friza eşecul sau mediocritatea morală. Sensul reversului stă în „nopţile spiritului”, adică în cultivarea neîncetată a pasiunii, a respectului pentru muncă şi pentru valorile umane responsabile. Sînt pagini de bună calitate, în care autoarea face inventarul relelor înnăscute şi a celor dobîndite de societatea românească postdecembristă, în sînul căreia detectează cele mai infecte pasiuni, precum pasiunea pentru haos, pasiunea pentru inutil, pasiunea pentru autodistrucţie, pentru lăcomie, pasiunea pentru a fraieri şi nu în ultimul rînd pasiunea „pentru nemurire”, care transformă pe mulţi veleitari în grafomani redutabili, adică „pasiunea de a te face de rîs”. Cei mai mulţi exhibiţionişti de acest gen „N-au şcoală, n-au ruşine, n-au cultură”, şi sînt promovaţi tocmai de oameni care au ajuns la rîndul lor în posturi care nu li se potrivesc, şi pentru care nu fac nici un efort de a le merita. În chip firesc, mahalagismul naţional a ajuns să capete forme paroxistice, şi exemplele numeroase la care recurge sînt extrem de concludente, încît concluzia firească este exclamaţia: „Ce bolnavă e, Doamne, societatea noastră!”. Pentru identificarea tarelor şi a bolilor lumii noastre contemporane, autoarea recurge la o mulţime de metode de clasificare, identificînd în organismul nostru social şi politic focare de infecţii dintre cele mai diverse, inclusiv unele extrem de periculoase, cum ar fi: distrugerea tradiţiei, distrugerea încrederii în stat, distrugerea psihicului naţional prin cultivarea de către televiziuni a programelor alarmiste, a propulsării antimodelelor, a tot ceea ce este deformat, neruşinat, penibil, a maniei surogatului şi neîmplinitului, a derizoriului funcţional, a maniilor şantajiste, a proliferării cazurilor de dedublare, bîrfă, ingratitudine, neruşinare, furt, minciună, trivialitate. Partea cea mai cumplită care însoţeşte acest trist spectacol al decăderii umane este atentatul împotriva limbii române, siluirea sintaxei şi a gramaticii, marginalizarea culturii şi a valorilor profesioniste. Cartea Stelei-Maria Ivaneş este o carte amară, o carte care îţi produce real vertij, deoarece te obligă să accepţi cruda realitate a traiului nostru zilnic, punîndu-ţi în faţă oglinda blestemăţiilor secolului şi a promotorilor acestei politici sinucigaşe care va avea repercusiuni dintr
e cele mai grave asupra viitorului ţării şi al copiilor noştri. Pentru caracterul ei de pedagogie socială, cartea care beneficiază de o regie proprie, cu numeroase referinţe culturale topite inteligent în structura şi fluxul narativ, ar putea fi denumită drept „carte românească de învăţătură”, iar autoarea ei – un Cato nemilos şi inclement al zilelor noastre.

Mircea POPA