Dat, dicat, dedicat. Dorin SERGHIE: CLOPOTELE TĂCERII

IMG_20150412_0001Aş fi vrut, iubite cetitoriule, să scriu aceste rînduri înainte. Cu mult înainte. Cînd, la vestitul „Pescarul” se putea bea o votcă măsluită, iar amiciţia făcea cărare spre un nume folosit doar în buletinul de identitate:

„Cantemir!” ziceam, cînd aburii însufleţeau viersul, „am să-ţi scriu o recenzie pe cinste. Numai să-ţi apară placheta”.

„Pînă atunci, am scris eu cîte ceva despre poemele tale”, a zîmbit pe sub mustaţa-i enormă, Dorin Serghie (pre numele lui adevărat Sîrghia Dorin Cantemir), întinzîndu-mi peste paharele aglomerate de atîta… muncă (vorba unui conviv: „numai noi ştim cît am suferit!”), întinzîndu-mi, zic, numărul din cel mai recent ziar la care lucra de cînd a plecat de la „FĂCLIA”. (Chiar cînd îi spuneam „Adevărul de Cluj”, cititorii, admiratorii şi redactorii ardeau tot sub torţa aceluiaşi nume dintîi, de inimă şi suflet).

Asta se întîmpla demult, iar placheta a apărut abia acum, cînd Dorin Serghie este lumen de umbră în verbul lăsat contemporanilor. Locatar în cuvinte viclene, ce apar ca nişte strigăte de traci şi daci, înfierbîntaţi de luptă cu duşmanul, viersul colegului de dincolo de timp vine să umple un gol. Tăcerile de prea multă vreme rezonînd, din cînd în cînd, cu reportajul cotidian sau articolul politic incisiv.

„Clopotele tăcerii” (Editura Limes, 2015) este rodul strădaniilor sociologului Traian Vedinaş de a nu omite din peisajul boemei clujene a anilor ’70 (Echinox,Tribuna, Steaua, Napoca Univesitară etc.) o voce importantă şi, totodată, distinctă: „în acest secol poeţii îşi cumpără/ puşti cu lunete şi/ protestează legînd clopoţei de gîtul poemelor/ făcînd dragoste şi întristîndu-se la umbra lor/ trăind şi minţind despre măreţia lucrurilor ca întotdeauna…” (Rezervaţii, p.9)

Acest debut postum al unui prieten de demult, cum spunea în dedicaţie Traian Vedinaş, are darul de a ne aminti că, indiferent de crez, poemul nu moare niciodată. Iar cuvîntul ţine loc de mumă, fericire, religie, iubită, patrie. Ca în Imn (p.28): „Ei nu ştiau ce-i moartea/ Ştiau doar vîntul bătînd/ în aripile păsărilor/ ca-n nişte clopote calde./ Tîrziu străinul/ călătorind prin aerul de mesteacăn/ pipăia grîul./ Ei nu ştiau ce-i moartea poate/ doar răceala armei/ întîmplată aproape, aproape/ de inimă/ Întotdeauna prea aproape/ ca să mai lase vreo urmă/ din ce în ce mai aproape/ de ţară”.

Dincolo de ferestrele ceriului, dincolo de ape şi munţi, pămînt şi înalturi, cele cuprinse şi necuprinse, cuvîntul rostuit de Dorin Serghie străbate spaţiile de tăcere dintre noi şi semeni, pierzîndu-se în imensitatea unui punct. Şi, cînd va fi s-o luăm de la capăt, imprecaţia va găsi vad pavat cu galactit spre liman:

Îngăduie mai aproape tăcerea

În spaţiul neînţeles dintre floare

Şi umbra linguşitoare a mierii,

Chiar şoapta e grea apunînd

Peste catedralele ninse de somn,

Atît de putred e aici în cuvînt,

Mireasmă de vară închisă.

Şi poate de gol şi de spaimă

În vis regina-şi aminteşte

De iarbă cum se face blondă

Şi de ogarul alb zvîcnind

În preajma lunii!

(Fără titlu, coperta IV)

Restul e tăcerea zgomotoasă din clopot, zbuciumul din noi sau de aiurea. Şi orgoliul catifelat, de castă, al poeţilor: „E timpul poate, da, să inventăm iubirea/ ca pe-o planetă exilată-n trandafiri”.

Radu VIDA

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.