Memoriile avocatului Gavril Dejeu

Cînd prietenul Emil Culda m-a invitat să vorbesc despre cartea fostului ministru de Interne, Gavril Dejeu, am avut o oarecare reţinere. Mă gîndeam că iarăşi am în faţă un volum de memorii ale unui (fost) om politic, care încearcă, aşa cum se obişnuieşte, să îşi justifice crezul politic şi să lase posterităţii o imagine exclusiv favorabilă despre sine. Cu aceste prejudecăţi am început lectura cărţii Pe firul evenimentelor (Editura Imago, Sibiu, 2013; ediţia a II-a, cu o prefaţă de Doru Radosav, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2015), prejudecăţi care mi-au fost spulberate după citirea primelor pagini.

Autorul volumului, Gavril Dejeu (n. la 11 septembrie 1932, în Poieni, judeţul Cluj, într-o familie cu şase copii), este fratele doctorului Alexandru Dejeu, unul din liderii rezistenţei anticomuniste din Munţii Apuseni, condamnat la moarte şi executat prin împuşcare. După un an de studii la Conservatorul din Bucureşti, renunţă la cariera muzicală şi se dedică studiilor juridice, la Universitatea din Cluj, devenind un cunoscut avocat la Sibiu. După Revoluţie, în legislaturile 1992-1996 şi 1996-2000, Gavril Dejeu a fost ales deputat în Circumscripţia Electorală nr. 33 Sibiu, pe listele Convenţiei Democrate Române din partea PN?CD, devenind ministru de Interne în perioada 1996-1999. Între 30 martie-17 aprilie 1998 a fost prim-ministru interimar al României. Gavril Dejeu a fost ministru de Interne în Guvernul Victor Ciorbea şi Guvernul Radu Vasile. A demisionat din funcţie în seara zilei de 19 ianuarie 1999, când minerii, angajaţi în Mineriada din ianuarie 1999, au trecut (din motive explicate în carte) de barajele constituite de forţele de “ordine” în drumul lor spre Bucureşti Defileul Jiului. În anul 2000 s-a retras din politică şi a revenit la Sibiu. În perioada 2005-2011 a publicat aici (în ziarele Monitorul de Sibiu şi Turnul Sfatului) paginile care vor forma obiectul cărţii de faţă.

Revenind la volumul în discuţie, trebuie să spun că tot farmecul ei provine din însăşi meseria de bază a autorului, aceea de avocat, obişnuit cu cele mai mici detalii (“chichiţele” avocăţeşti!) ale documentelor şi legislaţiei, detalii care dau istorisirii farmec stilistic şi rigoare. Deşi autorul nu-şi arogă niciun merit artistic al însemnărilor (“Am urmărit un singur gînd, un singur scop, anume să aştern pe hîrtie aspectele efectiv trăite pe parcursul a peste 70 de ani, ale unor evenimente semnificative, începînd cu războiul şi ocupaţia Ardealului de Nord, trecînd prin regimul comunist şi încheind cu revoluţia şi zbaterile postrevoluţionare, viaţa politică, mineriadele, viaţa parlamentară, viaţa guvernamentală”), acesta avînd convingerea că asemenea cărţi “pot contribui la conturarea istorică a uneia dintre cele mai zbuciumate perioade din viaţa României şi a poporului român”, cred că această autoevaluare a intenţiilor sale este mai degrabă expresia onestităţii şi a modestiei, pentru că, de fapt, autorul cărţii reuşeşte mult mai mult.

Cartea se deschide cu un capitol intitulat semnificativ “Frînturi de bucurie”, în care este descrisă frumuseţea plaiurilor sale natale, cu oameni harnici şi viguroşi, cu dragoste de neam şi credinţă în Dumnezeu, care îşi lucrau cu pasiune pămîntul (“Niciun petic de teren, fie el cît de abrupt, nu era neglijat”), în comparaţie cu starea actuală (“Din păcate, azi, cînd merg <acasă>, găsesc hotarele pustii, dealurile aride, doar ici-colo cîte-un pîlc de lucrătură.”).

Nu lipsesc apoi amintirile din timpul ocupării Ardealului de Nord de către Ungaria horthystă, comuna Poieni nimerind în zona cedată. Va fi interesantă pentru istorici această mărturie tulburătoare a lui Popa Iosif din Huedin: ”În timp ce mă băteau, îmi cereau să le spun ce am făcut cu fraţii lor timp de 20 de ani (1918-1940, n. I.R.), cum i-am omorît, cum i-am distrus, cum i-am prins în jug şi am arat cu ei (subl. I.R.). I-am mai auzit spunînd că a murit Dumnezeul românilor şi că, pe teritoriul ce-l vor ocupa, nu va mai rămîne picior de român” (p. 16). Să mai adaug că aceiaşi soldaţi i-au omorât tatăl cu baioneta, doar pentru că voise să dea o mînă de ajutor unui grup de soldaţi deconcentraţi din armata română! Sînt relatări despre o perioadă ce stîrneşte multe amintiri dureroase, în care au avut loc atrocităţi incalificabile, dar care, din păcate, sînt repetate şi în vremurile noastre, pe diverse meridiane. Urmează evocarea anilor de studenţie la Cluj (cu refuzul de a merge la studii în Uniunea Sovietică!), descrierea privaţiunilor din perioada comunistă, reflecţii pe marginea luptei anticomuniste din Munţii Apuseni (surprinsă, pentru prima oară la noi, în romanul Feţele tăcerii, de Augustin Buzura, apărut în 1974, cînd “sîngele partizanilor ucişi în Munţii Apuseni nu era încă uscat”).

Un alt episod dramatic surprins în carte este cel al procesului şi condamnării la moarte a fratelui său, doctorul Alexandru Dejeu, pentru rezistenţa împotriva regimului comunist. Ajuns ministru, fratele îi poate vedea dosarul şi îl poate analiza inclusiv din punct de vedere juridic, reliefînd abuzurile anchetatorilor, ale securiştilor şi amestecul organelor partidului comunist în actul de justiţie, pe baza unui Cod Penal (“LEGAL”!), cu prevederi ce puteau justifica orice abuz şi orice crimă în ultimă instanţă.

Cartea se încheie cu reproducerea cîtorva documente importante pentru istoria noastră: ridicarea monumentului închinat luptătorilor în rezistenţa anticomunistă din zona Vlădeasa, o comunicare susţintă de autor la simpozionul organizat cu prilejul dezvelirii monumentului, stenograme ale Senatului, cu intervenţiile autorului, în calitate de deputat, precum şi un memoriu trimis lui Corneliu Coposu, în legătură cu destinul PNŢCD.

Avem în faţă o carte admirabilă, din care transpare crezul politic şi moral al autorului, care priveşte spectacolul lumii cu melancolia unui înţelept.

Ilie RAD