Nu poate fi stopat iredentismul hungaro-maghiar?!

Ilie CĂLIAN

CALIAN Ieri s-a desfăşurat un fără precedent marş în favoarea autonomiei secuieşti, la care au participat cu sîrg toate forţele extremiste maghiare (că “secui” nu prea există”) din România – de la Consiliul Naţional Secuiesc, la PCM, PPMT şi UDMR. Dar a fost sprijinit şi din Ungaria, şi din partea organizaţiilor iredentiste maghiare/ungare din diaspora. Asta – după ce Uniunea Europeană a spus NU încercărilor de a se accepta principiul drepturilor colective ale minorităţilor. Este, deci, evident că nu este vorba (cum le place unor politicieni români care fac politica struţului) despre puseuri şovine întîmplătoare, cauzate, cică, de felurite momente electorale, din România sau din Ungaria, ci despre continuarea politicii inaugurate de elementele iredentiste hungariste după Tratatul de la Trianon şi sprijinite constant de toate guvernele Ungariei, inclusiv cele comuniste, cu diverse mijloace şi în formule mai mult sau mai puţin făţişe.

În ce le priveşte, guvernele României de după primul război mondial pînă azi, inclusiv din perioada comunistă, au aplicat politica rezistenţei mai mult sau mai puţin umile în faţa acestei permanente ofensive, o politică bazată pe credinţa că, pînă la urmă, această aberaţie politică se va istovi singură, mai ales dacă România manifestă bunăvoinţă faţă de statul vecin şi îngăduinţă faţă de manifestările şovine şi iredentiste maghiare din România. Nu-mi dau seama în ce măsură putem vorbi despre un categoric fiasco al acestei politici sau despre şanse de succes dacă va continua cu perseverenţă mai mult timp. Cît timp? Dar, mai ales, cu ce preţ? Merită, oare, să plătim preţul umilirii continue pe plan internaţional? Dar umilirea permanentă chiar în ţară, în zonele cu populaţie maghiară densă ori majoritară, a românilor care locuiesc şi ei acolo?

Din păcate, după 1990, guvernele româneşti nu au obţinut un real succes în intenţia binevoitoare de a instaura relaţii normale cu Ungaria, în ideea realizării unei reconcilieri ca aceea dintre Franţa şi Germania, în legătură cu Alsacia şi Lorena şi vechile rivalităţi dintre cele două ţări. Preşedintele Traian Băsescu a considerat că este capabil el, personal – marele şi înţeleptul călăuzitor al românilor! –  să “rezolve problema, prin prietenia s apersonală cu reprezentanţi ai iredentismului maghiar/ungar – de la Tökes la Orbán, başca feluriţi “secui”. Rezultatul a fost apariţia şi mai multor organizaţii iredentiste/extremiste maghiare, la un nivel nemaiatins pînă în prezent: o organizaţie extremistă interzisă chiar în Ungaria, îşi poate face de cap în România “lui Băsescu”! În această Românie se pot organiza tabere de “antrenament” pentru organizaţii paramilitare de tip fascist!

E adevărat, în paralel, o sumedenie de organizaţii plătite dinafara României desfăşoară felurite activităţi de tip iredentist şi extremist. (Şi nu e vorba doar de cele strict etnice, ci şi de altele. România trebuie să interzică finanţarea dinafară a ONG-urilor, fundaţiilor şi partidelor politice – oricît de “nevinovate” s-ar arăta acestea, pentru că este greu, dacă nu chiar imposibil, de a şti dinainte care ar fi planurile reale ale celor care finanţează astfel de organizaţii.)

Organizaţiile extremiste şi iredentiste ungaro-maghiare fîlfîie permanent exemple de autonomie din alte ţări. Argumentaţia nu rezistă, în principiu. Din păcate, prea multă lume nu este obişnuită să discute principii, ci este sedusă de exemple. Aşa se face că iredentiştii maghiari folosesc exemple precum Ţara Bascilor, Catalonia ori Tirolul de Sud, deşi acestea sînt cu totul şi cu totul alte “situaţii” – şi istorice, şi demografice, şi lingvistice, şi culturale, şi etnice, iar “autonomiile” respective au cu totul alt conţinut decît cel pe care-l solicită iredentiştii. În privinţa invocării Cartei limbilor minoritare şi regionale, este iarăşi o altă situaţie: maghiara nu este o limbă “oropsită” de români, ci o limbă a unui stat şi, în acelaşi timp, limbă oficială în UE, limbă care în România este folosită oficial în şcoli, teatre, în publicaţii, în cărţi şi presa electronică şi în relaţiile autorităţilor publice cu persoanele care nu înţeleg româna (deşi ar fi normal s-o cunoască, dacă sînt cetăţeni români, aşa cum li se cere şi străinilor rezidenţi în România care doresc să obţină cetăţenia română).

Iar perspectiva deschisă de noua reformă a descentralizării administrative spulberă, practic, orice argumentaţie privind autonomia minorităţilor. Dar, pentru iredentiştii maghiari toate astea nu au nicio importanţă. Pentru că idealul lor este altul. Este, aşa cum am mai scris, nu recrearea (imposibilă!) a Ungariei Mari, ci crearea mai multor Ungarii Mici în ţările din jurul Ungariei, nişte feude care să-i permită Budapestei să se lăbărţeze – fără nicio cheltuială administrativă – peste ţările respective. Iar aceste feude ar fi conduse, evident de noii grofi, nemeşi, reprezentanţi ai partidelor politice maghiare din acele ţări. Cît despre maghiarofonii din aceste ţări, ei ar fi, evident, cu cîteva grade de libertate sub nivelul consîngenilor lor din Ungaria. Un singur aspect: dacă maghiarii din Ungaria pot opta pentru partide de diferite ideologii, cei din aceste ţări nu au de ales decît între partide etnice, între un feudal şi alt feudal.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.