Monografia satului Hetiur

Cunoscută pentru ghidajul competent şi bine asezonat cu informaţii dintre cele mai relevante, pe care-l oferă turiştilor pe care-i conduce prin ţările întregului mapamond în zilele sale de vacanţă, Livia Otilia Bradea, lector universitar doctor la Departamentul de Limbi Străine specializate de la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, a găsit de cuviinţă să ne „ghideze” şi pe urmele strămoşilor săi din satul Hetiur, de lîngă Sighişoara, luînd-o drept companion pe mama sa, dna profesoară Veronica Suciu. Cartea pe care ele o semnează împreună, intitulată Hetiur. Studiu monografic (Ed. Napoca Star, 2012) ni se prezintă ca o monografie rurală sui-generis, după modelul implementat în perioada interbelică de şcoala lui Dimitrie Gusti, deoarece ea aduce în prim plan destinul istoric, economic, demografic, cultural, folcloric şi lingvistic al unui sat tipic transilvănean, în care multilingvismul este la modă, ca urmare a faptului că are drept locuitori o populaţie mixtă, ce astăzi a făcut saltul de la comunitatea agricolă spre cea orăşenească (înglobat în Sighişoara). Populat din cele mai vechi timpuri de români, saşi, maghiari (iar mai nou şi romi), satul Hetiur este atestat încă la 1301 ca o posesiune aparţinînd zonei de Podiş a Tîrnavei Mari, numită generic „13 sate” alături de Nadeş, Ţigmandru, Fititelec, Senereuş, Măgheruş, Domald, Sîntioana, Cund şi Laslăul Mic, alături de care a trecut prin mîinile mai multor proprietari, iar de la aceştia la mănăstirea dominicană din Sighişoara. Conscripţia din 1713 atestă prezenţa mai multor categorii de locuitori, de la iobagi, la jeleri şi curialişti, cu 33 sesii iobăgeşti şi 74 capi de familii, iar cea din 1726 un număr de 77 familii. Tendinţa nobililor de a rdica mereu cuantumul obligaţiilor acestora duce la incidentul din 1750, cînd poartă mai multe procese spre a fi recunoscuţi „coloni liberae conditionis”, plîngerile lor ajungînd în mai multe rînduri cercetate la guberniu. De unde şi participarea lor la revoluţia de la 1848, cîţiva dintre ei fiind pedepsiţi cu spînzurătoarea. O nouă existenţă dobîndeşte satul după 1918, cnd satul îşi trimite delegaţi şi reprezentanţi la Marea Adunare de la Alba Iulia, formînd gărzile naţionale de rigoare şi cînd se constată, prin utile informaţii luate din surse diferite, progresul real, social şi material al oamenilor locului, prin construirea de locuinţe frumoase şi temeinice, prin viaţa comunităţii din ce în ce mai intensă, tradusă în existenţa unor coruri, echipe de dansuri, localuri de şcoală, grădiniţă, băcănie şi bancă, respectiv Societate de împrumut. Semnele înnoirii sînt urmărite în toate domeniile şi aspectele vieţii satului, atît în perioada comunizării socialiste cât şi după 1990, oferindu-ni-se cîteva exemple concludente de iniţiative individuale şi chiar de ferme prospere. Un capitol nou vizează aspecte ale tradiţiilor religioase şi folclorice ale satului, altele se referă la învăţămînt, cultură, tradiţii, cu sublinierea rolului jucat de biserica lutherană şi de cea ortodoxă. Autoarele stăruie asupra obiceiului Irozilor, a cîntecelor şi horelor populare, a obiceiurilor de la nuntă şi naştere, dar şi a „Zilei Împăcării”, legată de tradiţia „vecinătăţilor”. Studiul, vechimea şi semnificaţia „vecinătăţii”, semnalat mai ales în zonele săseşti (cea mai veche este menţionată la Prejmer, în 1498), dezvoltă forme caracteristice, care oferă autoarelor şansa traducerii în româneşte a unei astfel de tipărituri apărute la Sibiu în 1860. Persistenţa pînă tîrziu a denumirii germane a localităţii, cea de Marienburg, atestă continuitatea zestrei săseşti de care beneficiază comunitatea, lucru atestat şi de studiul demografic atent al factorului economic uman, domeniu amplu ilustrat de sugestivele tabele statistice cu care este blindată cartea, atestînd mobilitatea economică, cea din sectorul impunerilor sau a rezultatelor oferite de ultimele recensăminte. O secţiune importantă a cărţii este rezervată prezentării celor mai importanţi „fii ai satului”, începînd cu poetul Zaharia Boiu şi cu preotul Grigore Suciu şi continuînd cu acei oameni ai locului care au contribuit să ducă cît mai departe faima satului lor de obîrşie, afirmîndu-şi forţa şi priceperea creatoare în diferite ramuri de activitate. Alături de scurtele dar ilustrativele lor biografii facem cunoştinţă şi cu lista primarilor din Hetiur, cu lista veteranilor şi nu în ultimul rînd cu o mică antologie de mărturii despre modul în care arăta satul odinioară. Deosebit de sugestiv este albumul fotografic care însoţeşte prezentarea textului, fotografiile de bună calitate vorbind de la sine despre frumuseţea picturii bisericii, despre obiceiuri şi evenimente trăite. În final putem conchide că Livia Otilia Bradea îşi afirmă prin această carte o veche şi nobilă preocupare de familie, care vine de la tradiţiile preoţeşti ale familiei Suciu, fiind respectate şi astăzi de ea şi familia ei cu o nobilă dăruire şi rigoare de ardeleancă a zilei de faţă, cînd biroul ei de traduceri din germană şi engleză dă seama despre rolul ei de mediator „de lumi”, într-o lume în perpetuă mişcare şi transformare.

Mirca POPA