De ce politicienii britanici sînt toţi de acord în privinţa imigraţiei

Wall Street Journal

Conservatorii şi liberal-democraţii aflaţi la putere în Marea Britanie au făcut deja mai dificilă intrarea străinilor în ţară şi intenţionează să îngreuneze accesul străinilor la alocaţia de şomaj şi la ajutoarele sociale pentru cazare, asistenţă medicală şi educaţie finanţate din impozite. Aceste politici sînt sprijinite atît de laburiştii din opoziţie, cît şi de Partidul Independenţei din Regatului Unit (UKIP).

Faptul că principalele patru formaţiuni politice din Marea Britanie sînt de acord pe această temă nu ar trebui să constituie o surpriză, în condiţiile în care toate aceste partide adoptă principii care conduc în mod natural la aceeaşi politică în materie de imigraţie. Din păcate, însă, ele practică exact opusul acestei politici.

Să luăm cazul unui muncitor cu nivel scăzut de calificare din Bangladesh, care şi-ar dori să lucreze în Marea Britanie. Dacă acesta şi-ar putea găsi de lucru aici, la salariul minim, el şi-ar creşte salariul de la aproximativ 20 de pence pe oră la 6 lire pe oră. În acest fel, el ar trece de la sărăcie la un nivel relativ confortabil de viaţă, şi ne-am aştepta ca politicienii laburişti şi liberali să se bucure de un astfel de rezultat. Pînă la urmă, eradicarea sărăciei este, aparent, principala lor preocupare.

Sau să ne gîndim la conservatorii şi la UKIP, care pretind că sînt adepţii pieţei libere. Cu toate acestea, politicile antiimigraţie împiedică adesea cetăţenii britanici să îşi angajeze personalul dorit, să îşi închirieze sau să îşi vîndă proprietăţile celui care face cea mai bună ofertă, sau să admită cei mai buni studenţi în facultăţile lor. Politicienii de dreapta din Marea Britanie cred în libertatea economică, însă doar atît timp cît această libertate nu este folosită pentru a face afaceri cu străinii.

În cele din urmă, să ne gîndim la “turismul pentru sănătate”, sub auspiciile căruia străinii ar veni în Marea Britanie pentru a primi îngrijiri în cadrul unui sistem finanţat de stat, pentru care nu au plătit niciun impozit. Paraziţii!, am spune. Şi cu toate acestea, întreaga idee care stă la baza unui Sistemului Naţional de Sănătate (NHS) a fost ca acesta să ofere o asistenţă medicală săracilor, care costă mai mult decît ei plătesc, ceea ce înseamnă că el a fost conceput pentru cel care profită fără plătească (free-rider). De ce atunci politicienii întregului spectru politic, care pretind în unanimitate că susţin “principiile care stau la baza NHS”, să le abandoneze atunci cînd “paraziţii” sînt străini?

Răspunsul este urît, dar simplu. Politicienii sînt interesaţi de cumpărarea voturilor, iar străinii nu au voturi de cumpărat. Nu există nicio diferenţă morală între un rus care profită de NHS şi un britanic. Şi cu toate acestea, profitorii britanici pot vota în Marea Britanie, în timp ce ruşii nu o pot face. Din acest motiv, un rus este lipsit de valoare pentru un politician britanic. De ce să fie irosite veniturile din impozite pe un non-alegător?

Cumpărarea de voturi explică, de asemenea, şi excepţia standard făcută de politicieni în ostilitatea lor faţă de imigraţie. Imigranţii calificaţi sînt atractivi pentru politicieni, deoarece este foarte probabil ca astfel de persoane să aibă salarii mari, ceea ce le permite politicienilor să-i impoziteze şi să le folosească banii pentru a cumpăra voturi, revărsînd beneficii peste britanicii cu venituri mici.