Mitropolitul Andrei Șaguna (1808-1873). O evocare la 150 de ani de la trecerea în eternitate

La 28 iunie 2023 s-au împlint o sută cincizeci de ani de la trecerea la cele veșnice a celui mai mare arhiereu al Bisericii Ortodoxe din Transilvania tuturor timpurilor, Sfântul Mitropolit Andrei Baron de Șaguna. Activitatea și personalitatea sa domină istoria noastră bisericească și națională în modernitate, rămânând pentru toate generațiile următoare până în ziua de astăzi un strălucit și unic reper pastoral-misionar, social-național și politic-diplomatic, iar opera și moștenirea sa teologică o inepuizabilă sursă de inspirație. Altfel spus, statura șaguniană reprezintă un vrednic model de arhipăstorire, iar tradiția șaguniană un valoros patrimoniu din care viața noastră bisericească, culturală și națională se poate mereu înnoi.

În după-amiaza zilei de sâmbătă, 16/28 iunie 1873, adormea în Domnul în reședința sa din Sibiu, marele arhiepiscop și mitropolit al românilor ortodocși din Transilvania și Ungaria, Andrei Baron de Șaguna. Nu pășise decât pe cea de a 65-a treaptă a vieții pământești, însă sfârșitul îi fusese grăbit, conform fișei medicale, de o combinație de probleme cardiace, ateroscleroză și extenuare fizică. Din alte surse de epocă aflăm că ani de zile l-a chinuit o hernie, pe care a ascuns-o sub brâul vânăt, cu care-l vedem surprins în fotografii, și o durere de picioare, generată se pare de gută, pe care a tratat-o la băile termale de la Vâlcele, jud. Covasna, și Herculane, jud. Caraș-Severin. Plâns de întreaga societate transilvană, încărcat cu elogii de demnitarii statului austro-ungar și de împăratul Franz Joseph, mitropolitul a fost prohodit și condus pe ultimul drum, „fără pompă, fără muzică și fără predică”, după cum însuși dispusese prin testament, fiind în cele din urmă coborât în glia Rășinarilor, lângă streașina bisericii mari a acestei localități de români demni, harnici și darnici, din care au odrăslit în veacurile din urmă figuri marcante ale culturii române, precum Sava Popovici-Barcianu, Octavian Goga și Emil Cioran. Locul său de veci, peste care s-a edificat ulterior un frumos mausoleu existent și în ziua de astăzi, a fost zeci de ani loc de pelerinaj, unde s-au închinat cu reverență și evlavie ierarhi și preoți ai Bisericii, țărani și oameni de cultură, politicieni și capete încoronate, veniți la Rășinari pentru a găsi și a se împărtăși – cum scria Nicolae Iorga – din puterea, crezul și spiritul lui Șaguna „ca de o sfântă împărtășanie, de sufletul care a fost în el”. A străjuit din acest mausoleu iubita-i națiune și biserică până în toamna anului 2011, când, în urma consacrării lui în galeria Sfinților Români de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost deshumat și adus, în cadrul unei impresionante procesiuni, în cetatea Sibiului, relicvele sale fiind păstrate spre cinstire în măreața Catedrală Mitropolitană „Sfânta Treime”, pe care deși și-o dorise și al cărei proiect edilitar îl inițiase în anul 1852, nu a mai apucat să o și edifice.

Simbol al demnității românești

Aidoma impozantului edificiu eclesial românesc de tradiție bizantină, înălțat între zidurile medievale ale burgului săsesc, Mitropolitul Andrei Șaguna a fost și rămâne un simbol al demnității românești într-o Transilvanie, care până la mijlocul veacului al XIX-lea fusese dominată de trei națiuni politice – ungurii, sașii și secuii – care refuzaseră, în mod repetat, să-i recunoască națiunii române dreptul la o existență fraternă, legiuită și egală, nu tolerată și subordonată. Majoritatea covârșitoare a istoricilor și cercetătorilor care s-au aplecat asupra vieții și activității sale – între care amintesc numele proeminente ale lui Nicolae Popea (1826-1908), Ioan Lupaș (1880-1967), Keith Hitchins (1931-2020), Mircea Păcurariu (1932-2021), Nicolae Bocșan (1947-2016) și Johann Schneider (n. 1963) –, au arătat că orice evaluare a locului mitropolitului Șaguna în dezvoltarea istorică a românilor ardeleni este indisolubil legată de toate palierele esențiale ale activității omului și aspirațiilor sale: spiritual-bisericesc, social-politic și cultural-național. Pe scurt, orice istorie a Transilvaniei secolului al XIX-lea nu poate fi scrisă fără a se pomeni numele lui Andrei Șaguna.

Născut la Miskolc, în nord-estul Ungariei, la 20 decembrie 1808/1 ianuarie 1809 în familia negustorilor macedo-români, Naum și Anastasia Șaguna, Anastasiu Șaguna a avut parte de o educație aleasă începând de acasă, mai ales prin intermediul mamei sale, trecând apoi prin gimnaziul piarist din Pesta, continuând cu studiile superioare de drept și filosofie la Universitatea din Pesta și desăvârșindu-se cu cele teologice dobândite la Institutul Ortodox al Episcopiei Vârșețului și în mănăstirile din Banat și Voivodina, unde a intrat în monahism și a primit numele de Andrei. Crescut și format intelectual în această ambianță cosmopolită a Pestei și în mediul provincial bănățean de la începutul secolului al XIX-lea, Andrei Șaguna a dat dovadă pe întreaga durată a vieții de o deschidere culturală remarcabilă, bogatul său orizont fiind îmbogățit prin călătoriile, prieteniile și responsabilitățile sau ascultările sale în cadrul Mitropoliei Carlovițului, centrul Bisericii Ortodoxe din Imperiul habsburgic. Biblioteca sa (circa 6.000 de volume, zeci de broșuri și nenumărate periodice de presă), lucrările sale (teologice, istorice și canonice) și bogata sa corespondență (peste 6.000 de scrisori conservate doar în Arhiva Mitropoliei Ardealului din Sibiu) ni-l descoperă în deplina sa anvergură de ierarh cărturar și abil diplomat, cu un pronunțat caracter poliglot, vorbind și scriind fluent în patru limbi: românește, maghiară, germană și sârbește, la care se adaugă limbile clasice greaca și latina, iar în ultima parte a vieții s-a străduit să învețe ebraica și franceza, fiind abonat, între altele la celebrul cotidian parizian „Le Figaro”.

Strategia pastorală

Privind viața și activitatea sa desfășurată pe diferite planuri – bisericesc, social, politic, național, cultural și educațional – observăm că Mitropolitul Andrei Șaguna a inițiat și desăvârșit în cei 27 de ani, cât s-a aflat la cârma Bisericii Ortodoxe din Transilvania (1846-1873), o veritabilă acțiune de renaștere bisericească a Ortodoxiei transilvănene. Hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din Carloviț, la 18/30 aprilie 1848, Andrei Șaguna lansa strategia sa pastorală afirmând: „se cere de la mine, ca prin ocârmuirea mea să se pună în lucrare reînvierea diecezei noastre transilvane și reînvierea aceasta să corespundă trebuinței bisericii, mântuirii poporului și spiritului timpului”. Pentru ducerea la îndeplinire a țelului său, ierarhul Andrei a întreprins numeroase acțiuni, între care reținem o rodnică activitate politică, o jertfelnică acțiune de organizare și reorganizare a sistemului școlar confesional, de pe lângă parohiile vastei sale eparhii (Bisericile românești au fost singurele instituții care au patronat învățământul în limba română, statul austro-ungar subvenționând, după 1867, exclusiv școlile cu predare în limba germană sau maghiară!), o rectitorire a Seminarului teologico-pedagogic de la Sibiu, cu menirea de a forma viitori preoți și dascăli bine pregătiți, care să facă față provocărilor sociale, naționale și confesionale ale vremii, o continuă slujire liturgică și o inițiativă pastorală menite să resusciteze viața social-culturală a parohiilor și credincioșilor ortodocși, aduși în pragul epuizării din pricina prigoanelor antiortodoxe ale autorităților civile, centrale, regionale sau locale, și, nu în ultimul rând, o activitate publicistică și editorială extrem de vastă pentru acea perioadă, prin publicarea și editarea ziarului „Telegraful Român” – cel mai vechi periodic românesc cu apariție neîntreruptă începând cu 1 ianuarie 1853 până în prezent –, dar și a numeroase lucrări teologice, istorice, literare și pedagogice. De pildă, din ultima categorie face parte „Abecedariul pentru școalele poporale române” întocmit de preotul, pedagog și poet, Zaharia Boiu (1834-1903), publicat în tipografia diecezană de la Sibiu în 14 ediții !, cu tiraje care au depășit 40.000 de exemplare!

Nu a urmărit o carieră politică

Împins de circumstanțele politice în fruntea mișcării naționale a românilor din Transilvania, Șaguna nu a urmărit o carieră politică, ci a condus treburile națiunii în conformitate cu căile tradiționale ale predecesorilor săi. Arhivele vieneze, budapestane și românești conțin nenumărate dovezi ale prestigiului și trecerii de care s-a bucurat în fața cercurilor aulice, dar și a faptului că „episcopul neunit al Ardealului”, din umilit, tolerat și încorsetat, cum era înainte de 1848, devenise o voce românească respectată în mediile guvernamentale vieneze și budapestane. În anul 1852, împăratul Franz Joseph l-a ridicat la rangul de baron (Freiherr) al Imperiului austriac, iar în următoarele două decenii i-a conferit cele mai înalte decorații ale Monarhiei habsburgice, între care „Marea Cruce a Ordinului Leopoldin” (1867). De un astfel de prestigiu social și de o asemenea anvergură politică nu s-a bucurat niciun alt ierarh român. Cu toate acestea, succesele și contribuțiile şaguniene, cele mai de durată, la dezvoltarea istorică românească se găsesc în activitățile sale bisericești. Prin restaurarea scaunului mitropolitan ortodox al Transilvaniei, în 24 decembrie 1864, dar mai ales prin organizarea mitropoliei pe bazele constituționale ale Statutului Organic, Ortodoxia și-a recăpătat dimensiunea sinodală devenind, prin antrenarea tuturor membrilor Bisericii în gestiunea și conducerea treburilor acesteia, bastionul de rezistență atât în fața secularismului, cât și a politicilor de maghiarizare a guvernelor de la Budapesta din perioada dualismului austro-ungar (1867-1918). Astfel, prin întreaga sa activitate organizatorică, politică și culturală, mitropolitul Șaguna a făcut din Biserica Ortodoxă a românilor din Transilvania și Ungaria o forță socială mai activă decât fusese vreodată, înzestrând-o cu instituții puternice și reglementând participarea laicilor în organizarea și funcţionarea ei la toate nivelele, făcându-o în felul acesta mai răspunzătoare la nevoile și dorințele masei credincioșilor. Toate împlinirile sale principale au fost îndreptate spre realizarea armoniei dintre spiritualitatea lăuntrică a Ortodoxiei și formele exterioare ale organizării sociale, care au menirea să satisfacă năzuințele imediate ale unei națiuni către progres politic, economic și cultural.

„Întruparea duminecii printre noi”

În cei o sută cincizeci de ani scurși de la trecerea sa la cele veșnice, mitropolitul Andrei Șaguna s-a bucurat, ca nimeni altul în istoria Bisericii Ortodoxe Române și a românilor din Transilvania, de atenția istoricilor, teologilor, literaților, oamenilor de cultură români și străini, care i-au dedicat numeroase lucrări de doctorat (3 susținute la universități de prestigiu din Occident – Harvard, Erlangen și Viena), cărți, volume colective, corpusuri de documente, studii, articole și evocări care depășesc 2.500 de titluri prezentându-i biografia, analizându-i opera, editându-i corespondența, actualizându-i memoria și decantând învățăminte și lecții de viață, de conduită și de acțiune, care ne pot fi de folos și ne pot inspira. Românii ortodocși din Transilvania și Banat îl poate considera un veritabil părinte fondator și un povățuitor pe calea mântuirii, a păstrării identității creștine ortodoxe și a celei culturale-etnice românești.

Deloc întâmplător, filosoful Lucian Blaga (1895-1961) l-a descris emblematic scriind „nu găsesc alte cuvinte mai potrivite pentru a caracteriza pe Andrei Șaguna, omul și fața bisericească, decât acestea: el a fost întruparea duminecii printre noi”, iar mitropolitul Bartolomeu Anania (1921-2011), de pioasă amintire și vrednică pomenire, a afirmat într-una din cuvântările sale că „Șaguna a fost și rămâne un dar al lui Dumnezeu”.

CȘ III Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan

Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române