32 de de ani de la operațiunea din martie `90 de la Târgu Mureș| Ungaria, factor de risc pentru securitatea României

România și Ungaria în anii 1989-1990

În anii ’80 ai secolului XX, România și Ungaria se aflau împreună în „lagărul socialist”, ca state cu regimuri comuniste de tip totalitar, ambele încadrate în sfera de influență a fostei URSS. Ca țări „vecine și prietene”, făceau parte din același sistem de alianțe – în plan militar erau membre ale Tratatului de la Varșovia, iar în plan economic, au fost incluse în CAER. Ceea ce le deosebea radical la timpul respectiv erau raporturile directe cu Moscova – relații foarte bune, Ungaria și relații foarte proaste, România.

Ungaria s-a aflat pe deplin sub controlul URSS din 1945 până în 1989/1990, care menținea pe teritoriul ei baze militare. Armata Roșie a părăsit Ungaria abia în 1991. În consecință, Ungaria și-a pregătit elitele político-administrative și militare în URSS până în 1989, inclusiv. De asemenea, toate schimbările din Partidul Muncitoresc Socialist Ungar (PMSU), inclusiv înlocuirea lui János Kádár și trecerea la multipartidism s-au făcut cu acordul și sub controlul Moscovei.

Declarația de independență”

România ieșise de sub controlul direct al URSS din 1958, când trupele sovietice au fost scoase din țară după intense negocieri bilaterale. N.S. Hrușciov a acceptat plecarea Armatei Roșii din România și pentru a contrabalansa imaginea negativă pe care o avea URSS după intervenția dură la Budapesta (1956). Abia după plecarea ultimului soldat sovuietic, liderul de la Kremlin a realizat că a pierdut controlul asupra României. Mai mult, după acest moment, România adoptă o veritabilă „Declarație de independență” și stabilește contacte directe la Washington, Paris, Londra și chiar cu Berlinul Occidental. În 1967 România a ridicat relațiile cu R.F. Germania la nível de ambasadă, menținând, în același timp, relațiile cu R. D. Germană. Timp de mulți ani, familii din RFG se întâlneau cu rudele și cunoștințele lor din RDG pe teritoriul României, îndeosebi pe litoralul românesc. Istoriografia română, ungară și europeană nu a reținut însă acest gest al București-ului, dar a mediatizat cu asupra de măsură decizia Budapestei , din vara anului 1989, de a deschide frontiera sa de vest pentru turiștii est-germani care au putut pleca în RFG.

Toate acele demersuri ale României, la care se adaugă atitudinea de frondă adoptată în Tratatul de la Varșovia și în cadrul CAER, au supărat mult Moscova. Deschiderea de către Ungaria a frontierei sale cu Austria pentru est-germani, din 1989, s-a făcut însă cu acordul și sub controlul URSS.

Revenirea la Războiul Rece

Anul 1989 este anul căderii comunismului și al finalului Războiului Rece. Dar oare s-a încheiat acest război ? Personal nu cunosc să fi avut loc o conferință de pace între cele două super-puteri – SUA și URSS, care au purtat acel „război rece” timp de peste 40 de ani. Mutațiile din 1989–1991, au pus Federația Rusă – succesoarea de drept a fostei URSS, într-o situație de inferioritate. Războiul de azi cu Ucraina și amenințarea cu arma nucleară nu este altceva decât o revenire la Războiul Rece. Aceasta înseamnă că Rusia lui Vladimir Putin vrea să redevină ceea ce a fost și mai mult decât atât. În consecință, războiul ruso-ucrainean este o criză majoră în relațiile internaționale, nu departe ca importanță de anii 1989-1990. Cum se va încheia acest conflict, vom vedea la pacea de după război, dacă va fi o pace. Dacă nu, vom avea mai multe conflicte înghețate, ceea ce înseamnă o continuare a războiului rece.

În încercarea de a reacționa la ceea ce s-a numit în epocă „războiul stelelor”, URSS a realizat că se află într-o criză profundă. Pe acest fond vine la conducerea Uniunii Sovietice Mihail S. Gorbaciov, care se vede obligat să reformeze un sistem social care nu era reformabil. Gorbaciov a promovat din 1985 politica sa de reforme, „perestroika” (restructurare), iar pentru a-și asigura o largă adeziune populară a recurs la „glasnost” (transparență), ca metodă de implementare.

Ungaria, racordată direct la Moscova

Ungaria, racordată direct la Moscova, s-a pliat rapid la reformele societății sovietice pentru a salva „comunismul cu față umană”. În efervescența reformistă din anii 1987-1989, la Budapesta câștigă teren un comunist național ungar. Exponenții acestui curent sunt o serie de scriitori ca István Csurka, Sándor Csoóri, Pál Köteles, György Konrád, etc. Aceștia împart în două segmente Uniunea Scriitorilor, se constituie în „for politic” de opoziție la PMSU și își asumă public responsabilitatea pentru cei „15 milioane” de maghiari, respectiv cei din țară și cei care trăiesc în străinătate, în primul rând din statele vecine, din teritoriile desprinse din „Ungaria istorică” în urma Tratatului de la Trianon (1920). În PMSU se schimbă cadrele vechi cu o „tânără gardă” reformistă. În mai 1988, János Kádár este schimbat prin avansare, fiind creată pentru el funcția de președinte, iar cea de secretar general este preluată de primarul capitalei, Károly Grosz, care devine și premier al guvernului. După numai un an János Kádár este detronat, fiind făcut vinovat de criza economică prin care trece țara. Mai mult, la 16 iunie 1989, se organizează la Budapesta reînhumarea „grupului Imre Nagy” (liderii „revoluției” ungare din 1956), a căror execuție din 1958 este pusă tot în cârca lui, chiar dacă decizia a fost luată la Moscova. Urmare acestor presiuni, János Kádár are o tentativa de sinucidere, dar moare la 6 iulie 1989.

Criza ucraineană, fereastră de oportunitate pentru Ungaria

Foarte activ la ceremonia de reînhumare a „grupului Imre Nagy” din 16 iunie 1989 a fost atunci tânărul politician în curs de afirmare, Viktor Orbán, care s-a făcut remarcat printr-un discurs mobilizator. Cu o seară înainte, la 15 iunie 1989, același Viktor Orbán a organizat prima demonstrație în fața Ambasadei URSS la Budapesta, la care a calificat prezența trupelor sovietice în Ungaria ca „armată de ocupație”. Se pune întrebarea de unde rezidă schimbarea de atitudine a lui Viktor Orbán, de la o poziție declarată antisovietică, la apropierea de azi a premierului ungar, același Viktor Orbán, de Rusia lui Vladimir Putin, omul care a declarat că cea mai mare catastrofă a secolului XX a fost dezmembrarea fostei URSS și nu numai că și-a propus, dar chiar acționează pentru refacerea „imperiului sovietic” ? Există o explicație în ideologia națională și naționalistă promovată de el – și nu numai de el, ci de toată clasa politică ungară – de refacere a națiunii maghiare unitare, prin recuperarea teritoriilor pierdute la Trianon, în primul rând a Transilvaniei. Iar criza ucraineană de azi este o fereastră de oportunitate, precum a fost decembrie 1989 și martie 1990.

În acei ani, 1989-1990, relațiile între România și Ungaria au fost extrem de tensionate, iar cauza acestor raporturi nu a fost numai prezența lui Nicolae Ceaușescu la conducerea României. Dimpotrivă, dictatura național-comunistă din România a servit indirect propaganda ungară privind lipsa de drepturi a minorității naționale maghiare din țara noastră – imaginea negativă a lui Ceaușescu pe plan internațional dădea un plus de credibilitate propagandei ungare. Iar conducerea de partid și de stat de la Budapesta a derulat cu înalt profesionalim această propagandă, atât în plan intern, cât mai ales în exterior. De exemplu, în 1986, Academia de Științe de la Budapesta a scos pe piață o „Istorie a Transilvaniei”, în 3 volume, lucrare colectivă coordonată de Bèla Köpeczi, care nu era istoric, dar era ministru al Culturii în guvernul ungar de atunci. Să scoți o asemenea lucrare într-un regim comunist, despre o provincie care nu-ți aparține, ci se află în interiorul frontierelor unui alt stat, tot comunist, nu se putea face decât cu aprobarea conducerii de partid și de stat de la Budapesta, iar mesajul iredentist, revendicativ, era cât se poate de clar. Întâlnit la o recepție de 4 aprilie 1988 (Ziua Națională a Ungariei, Bèla Köpeczi, coordonatorul „Istoriei Transilvaniei”, mi-a spus că cea mai bună propagandă a cărții a fost făcută de Nicolae Ceaușescu, prin poziția politică la cel mai înalt nível luată împotriva acesteia.

În anul 1989, „perestroika” ungară era în plină desfășurare. PMSU se metamorfozează în Partidul Socialist Ungar (PSU), conducerea fiind preluată, în majoritate, de cadre din eșalonul doi al vechiului partid comunist. Pentru a se menține la putere în noile condiții, când pe scena politică apar formațiuni care revendică și ele puterea, PSU adoptă ca ideologie linia națională, de refacere a națiunii maghiare unitare. Liderul PSU cedează conducerea guvernului noii generații, respectiv lui Miklos Nemeth (39 de ani). Ministerul de Externe este preluat de Gyula Horn, om cu experiența revoluției din 1956, dar în tabăra pro-sovietică (pregătit la Harkov, atunci în fosta URSS). La conducerea Parlamentului este instalat Mátyás Sürös, fost sef al secției de relații externe a PMSU, apoi în PSU, cu studii temeinice la Moscova. Din calitatea de președinte al Parlamentului, Mátyas Sürös devine președinte interimar al Republicii Ungare.

Primul pas pentru recuperarea Transilvaniei la Ungaria

Acest „triumvirat” – Sürös – Nemeth – Horn, ca să-l parafrazez pe domnul Zeno Millea, un foarte bun și bine documentat specialist în problema maghiară („După 30 de ani reapar triumviratele care au controlat evenimentele din 1990, la Târgu Mureș”, în „Evenimentul Istoric”, nr. 48/2022, p. 100-103), și-a stabilit ca prioritate schimbarea de statut a Transilvaniei, ca prim pas pentru recuperarea la Ungaria a acestei regiuni ce aparținea României. În concepția lor, contextul internațional permitea un asemenea demers.

Astfel, în 1988 se declanșează două conflicte majore cu caracter interetnic – problema Kosovo din fosta Iugoslavie, în care populația albaneză se pronunță pentru secesiune și în regiunea Nagorno – Karabah, din fosta URSS, în care se acutizează conflictul între armeni și azeri, respectiv între două republici, atunci sovietice, Armenia și Azerbaidjan. Budapesta introduce în această ecuație Transilvania, în care ar exista o stare de conflict între români și maghiari și face eforturi deosebite pentru internaționalizarea problemei. Așa că, 1989 este anul marii încercări. Distanța, în timp, între „refoluția” ungară (după expresia lui Timothy Garton Ash, cuvânt compus din reformă și revoluție) și „loviluția” română (cuvânt compus din lovitură de stat și revoluție – termen lansat de Tița Chiper și Neculai Constantin Munteanu în „Dilema”, din 14-20 iulie 1995) era foarte scurtă. Marea vâltoare din decembrie 1989 trebuia exploatată și Ungaria se implică cu asupra de măsură în răsturnarea regimului comunist din România.

Ce a fost atunci în România, nu este încă foarte clar definit. La 10 ani de la evenimente, Anneli Ute Gabanyi califică evenimentele din decembrie 1989, din România, drept „lovitură de stat revoluționară precedată de o revoltă a populației din diferite orașe ale țării, pe care arhitecții loviturii de stat o provocaseră pentru ca mai apoi să o folosească pentru promovarea obiectivelor lor” (Annely Ute Gabanyi, Revoluția neterminată, Ed. FCR, București, 1999, p. 11). Din moment ce, în ceea ce s-a numit Consiliul Frontului Salvării Naționale, au făcut parte și etnici maghiari – Lászlo Tökes și Károly Király, putem să-i includem printre arhitecții loviturii de stat. Ei au fost invitați la București pentru rezultatele avute în teritoriu, respectiv pentru revoltele organizate în Transilvania. Interesant că pentru Gusztáv Molnár, un ideolog al neo-revizionismului maghiar, revolta de la Timișoara a fost una „central-europeană” care a fost deturnată spre „est”, la București, motiv pentru care „Transilvania își continuă revoluția sub o formă pașnică, pentru a dobândi o identitate proprie” (Zeno Millea, op. cit., p. 102).

S-a dorit un război civil în România

La 20 de ani după evenimentele din decembrie 1989, academicianul Florin Constantiniu concluziona, pe baza documentelor accesibile și a cercetării efectuate până în 2010, că „revoltei populare împotriva regimului Ceaușescu i-a urmat o lovitură de stat în pregătirea căreia forțe externe au avut un rol de seamă” (F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2010 p. 534). Astăzi, după mai bine de trei decenii, presupunerile anterioare sunt bine documentate. Două lucrări apărute anul trecut, sub egida „Evenimentului Istoric” și a revistei „Capital” – Tudor Păcuraru, Planul Nistru – 1989. Implicarea GRU în Revoluția din Decembrie, se referă la intervențiile sovietice în evenimentele din România, iar a doua, Tudor Păcuraru, Florian Bichir, Târgu Mureș 1990: Zori Însângerate, analizează conflictele interetnice din 1989-1990, așa cu sunt ele reflectate în dosarele CNSAS. Ambele lucrări documentează implicarea ungară în evenimentele din România, dar mai ales din Transilvania.

Astfel, este cât se poate de clar că în decembrie 1989 s-a dorit un război civil în România, în vâltoarea căruia s-ar fi putut schimba statutul Transilvaniei. De aici activismul domnului Gyula Horn, care, în calitate de ministru de externe a acționat atât pe lângă Mihail Gorbaciov, cât și pe lângă omologii din celelalte state membre ale Tratatului de la Varșovia pentru organizarea unei întruniri, la nivel de miniștri de externe, pe 23 decembrie 1989, pentru o posibilă intervenție în România. În aceeași zi, Gyula Horn a anunțat la televiziunea ungară că la nivelul Tratatului de la Varșovia funcționa deja un „Grup Operativ” care monitoriza situația din România. Tot la 23 decembrie, Ungaria a cerut președintelui Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite să convoace chiar în acea zi o ședință a forului de la New York (Anneli Ute Gabanyi, op. cit. p.199-200). Toate aceste demersuri nu au avut urmări – nici trupele sovietice, nici cele ungare nu au trecut frontiera română, iar ONU nu a trimis „căștile albastre” în Transilvania.

Pentru Ungaria, decembrie 1989 a fost un eșec, chiar dacă regimul Ceaușescu a căzut și la București s-a instalat o nouă putere, legitimată prin adeziunea populară și prin recunoașterea internațională. În asemenea situație, la Budapesta nu s-a abandonat Planul „Aurora Zorilor”, pe care îl prezintă domnii Florian Bichir și Tudor Păcuraru, care privea recuperarea Transilvaniei. În baza acestui plan s-au orchestrat la Târgu Mureș evenimentele din 19 – 20 martie 1990, prin care s-a voit declanșarea unui conflict interetnic în Transilvania.

Triumviratul” de la Budapesta

Elöd Kincses
Elöd Kincses

Triumviratul” de la Budapesta – Mátyás Sürös, Nemeth Miklos, Gyula Horn – a constituit un pandant la Târgu Mureș, format din Elöd Kincses, Károly Király și András Tökes (fratele preotului calvin, Lászlo Tökes). Aceștia din urmă au acționat provocator pentru mobilizarea unor mase de oameni – maghiari și români deopotrivă, care trebuiau să se încaiere, pentru a se demonstra un „pogrom antimaghiar”. Manifestațiile propriu-zise au avut loc pe 20 martie 1990, iar conflictul a izbucnit spre seară și a ieșit exact invers – persoana agresată era un român, Mihăilă Cofariu, iar atacatorii erau maghiari. La Budapesta se vorbea încă de pe la mijlocul acelei zile de un „pogrom” împotriva maghiarilor la Târgu Mureș, când conflictul propriu zis nu izbucnise încă. Mai mult, în ziua de 20 martie 1990, domnul Gyula Horn a alertat Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite și alți 37 de miniștri de externe din toată lumea, despre „pogromul” antimaghiar de la Târgu Mureș, solicitând ajutor armat, dar conflictul s-a produs mai târziu, în cursul serii (Zeno Millea, op. cit., p. 103). Pe bună dreptate, domnul Zeno Millea se întreabă, la finalul articolului menționat mai sus, ce fel de „pogrom antimaghiar” a fost la Târgu Mureș în condițiile în care în piața centrală erau adunați „3000 de români și 30.000 de maghiari”, iar conflictul s-a soldat cu „5 morți și 160 de răniți, majoritatea români ?!”

Ungaria, factor de risc pentru securitatea României

Din 1990 până azi, între România și Ungaria nu s-a instaurat o bună vecinătate, chiar dacă în septembrie 1996 s-a semnat, la Timișoara, un Tratat de înțelegere, colaborare și bună vecinătate (Monitorul Oficial, nr. 250/1996). După aderarea Ungariei și apoi a României la NATO și în Uniunea Europeană, de la Budapesta nu s-au întreprins măsuri de întărire a încrederii. Mai mult, actualul premier, Viktor Orbán, s-a apropiat mai mult de Moscova decât de Bruxelles. Cel puțin din acest punct de vedere, Ungaria este un factor de risc pentru securitatea României. Criza ucraineană de azi, este privită la Budapesta ca o oportunitate pentru realizarea politicii sale naționale. Supun atenției că în 2008, când o serie de state au recunoscut Kosovo ca republică independentă, la reuniunea NATO – Rusia de la Lisabona, Vladimir Putin a atras atenția liderilor europeni că pe continent mai sunt regiuni care vizează secesiunea și a menționat expres Transilvania. După această dată și mai ales după preluarea puterii la Budapesta, Viktor Orbán și partidul condus de el – Fidesz, au virat mult spre dreapta și au urmat o politică de apropiere de Rusia lui Putin. Aici cred că pot fi identificate motivele trecerii lui Viktor Orbán de la o concepție antisovietică în tinerețe, la o atitudine pro-rusă azi, în deplină maturitate politică.

Dr. Alexandru Ghișa

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut