23 August 1944: o zi care a schimbat cursul istoriei României

Contextul istoric și pregătirile pentru 23 August 1944

Intrată de partea Germaniei în cel de-al doilea Război Mondial în iunie 1941, la aproape doi ani de la izbucnirea lui, România a avut un singur obiectiv; recuperarea teritoriilor pierdute în vara anului 1940. Basarabia și Nordul Bucovinei au fost eliberate până la sfârșitul lui iulie 1941, și administrația românească a fost reinstaurată. A urmat apoi angajarea trupelor române în operațiunile militare antisovietice la Est de Nistru, operațiune ce s-a făcut în urma a două cereri trimise de Adolf Hitler lui Ion Antonescu și acceptate de acesta. Răspunsul pozitiv a lui Antonescu s-a datorat necesității recuperării Nordului Transilvaniei de la Ungaria, țară la rându-i aliată Germaniei în războiul antisovietic. Dar, precum bine se cunoaște, Războiul din Est nu a decurs conform planurilor germane, eșecurile lui Hitler pe front fiind tot mai evidente începând din 1943, și tot mai îngrijorătoare pentru România.

 

 

În acele condiții, România a purtat negocieri cu puterile occidentale în vederea încheierii unui armistiţiu. Negocierile, începute încă de la sfârșitul lui 1941 și intensificate în 1943 și în prima jumătate a lui 1944, s-au purtat atât în numele Regelui Mihai I şi opoziţiei politice (susținută mai ales de Partidul Național Țărănesc și de Partidul Național Liberal), cât şi a lui Ion Antonescu, fără a se ajunge însă la un rezultat mulțumitor pentru noi. Situația îngrijorătoare de pe front a determinat luarea unei decizii de urgență de către Rege, în condițiile în care, pe parcursul anului 1944, statutul României era dificil, atât datorită victorilor sovietice de pe frontul de Est, cât și datorită ocupării unei părți importante din teritoriul ei. Nici în plan intern situația nu era liniștitoare în vara lui1944. Vechiul regim și susținătorii lui se confruntau cu două forțe potrivnice, care deveniseră tot mai puternice, Uniunea Sovietică și agentul ei în România, Partidul Comunist Român. În acea situație, efortul politicienilor s-a îndreptat spre căutarea unor formule de compromis, prin care să se garanteze continuitatea statului român, a societății românești și a reprezentării politice românești într-o Românie independentă și democratică. Iar pentru îndeplinirea acestui scop a fost avută în vedere înlăturarea lui Ion Antonescu de la conducerea statului, acțiune realizată prin actul de la 23 august 1944.

Decizia și consecințele imediate ale actului de la 23 August 1944

Invitat la Palat în ziua de 23 august, lui Ion Antonescu i s-a solicitat ieșirea din războiul antisovietic și semnarea armistițiului. Refuzând, mareşalul a fost arestat. În locul lui Ion Antonescu, imediat a fost investit cu formarea guvernului generalul Constantin Sănătescu. Majoritatea portofoliilor erau deţinute de militari, dar, pentru prima dată în istoria României, în acel guvern au intrat şi reprezentanţi ai Partidului Comunist. În seara aceleaşi zile, Regele Mihai a dat citire unei Proclamaţii către țară, proclamație radiodifuzată, prin care aducea la cunoştinţă opiniei publice din ţară şi străinătate ruperea de către România a alianţei cu Germania, ieşirea din războiul contra Naţiunilor Unite, constituirea unui nou guvern şi intenţia de a participa la războiul antihitlerist pentru eliberarea Transilvaniei.

Arestarea lui Ion Antonescu, Proclamația Regelui și tot ceea ce s-a întâmplat în ziua de 23 august a constituit o surpriză nu doar pentru Germania, pentru cei trei aliați (Uniunea Sovietică, SUA și Marea Britanie) sau alte state, cum a fost cazul Ungariei, ci și pentru armata și populația României. Dar în ceea ce ne privea, începând din seara zilei de 23 august, realitatea a fost mult mai dificilă decât conșientizau atunci marea majoritate a politicienior și locuitorilor țării. Pe de o parte, în plan extern, după Proclamația către țară a Regelui Mihai, statutul României era acela a unei țări independente, ce ducea un război împotriva foştilor ei aliaţi, de partea foştilor săi duşmani. Pe de altă parte, în plan intern, trebuie recunoscut că orice speranţe ar fi avut românii în 23 august 1944, ele au fost repede înşelate. Câteva zile mai târziu, odată cu intrarea lor în Bucureşti, trupele sovietice au găsit un guvern interimar pregătit să negocieze un armistiţiu şi să ţină alegeri libere. Numai că, Comandamentul sovietic din România nu recunoaștea autoritatea națională a unui stat cu care guvernul său nu a încheiat încă armistițiul, și nici nu a luat vreo măsură față de abuzurile soldaților sovietici la adresa soldaților români și a civililor. Abia în 27 august Moscova a ordonat trupelor sale aflate în România să nu-i mai trateze pe români drept inamici, dar abuzurile departe de a fi încetat. În speranţa unui ajutor şi a unui sprijin politic, Regele, premierul, diplomaţi şi lideri ai partidelor democratice au solicitat sprijin occidental. Numai că, după modul în care au decurs în 1943 și în prima jumătate a lui 1944 întrevederile neoficiale dintre reprezentanții Regelui și ai guvernului cu cei ai puterilor occidentale în vederea unui armistițiu, situația ar fi trebuit să fie descurajantă pentru București. Începând din 1943, sub presiunea evenimentelor și mai ales datorită înaintării sovietice către Europa Centrală și de Sud-Est, Washingtonul a fost nevoit să înceapă să accepte aranjamente care cuprindeau soluții privitoare la lumea postbelică, inclusiv soluții de ordin teritorial. Pe de altă parte, recunoscând necesitatea unei treceri rapide și metodice de la starea de război la starea de pace, după Conferința de la Moscova din octombrie 1943, miniștrii de externe ai Uniunii Sovietice, Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii au hotărât, într-o declarație comună din 30 octombrie 1943, ca unitatea de acțiune creată în timpul războiului împotriva inamicilor lor să fie menționată și în procesul de organizare și asigurare a păcii și securității. Dar unitatea invocată de cei trei aliați nu a mai fost respectată, cu toate că la Conferința de la Moscova din 1943 Roosevelt, Churchill și Stalin declaraseră că vor acționa punându-se de acord în privința țărilor eliberate. Un aranjament secret a intervenit în iunie 1944 între Londra și Moscova, mai exact un acord, prin care, pentru o perioadă de trei luni, URSS va exercita influență preponderentă în România, iar Marea Britanie în Grecia. Deși inițial președintele Statelor Unite ale Americii nu a fost de acord, Roosevelt a cedat și a acceptat planul lui Churchill, condiționând însă ca acordul dintre Londra și Moscova să fie pus în aplicare doar în perioada de război, ceea ce nu s-a întâmplat.

Este adevărat că americanii, într-o măsură mai mare decât britanicii, considerau prezenţa sovietică temporară, dar nu există motive pe baza cărora să se poată considera că guvernul american era pregătit la acea vreme să se opună politicii şi planurilor ruseşti pentru România, fapt demonstrat ulterior de evoluţia evenimentelor. În ceea ce-i privea pe britanici, ei erau pe deplin pregătiţi să încredinţeze România dominaţiei sovietice în toamna anului 1944. Churchill însuşi a admis că, în timpul convorbirilor purtate cu Stalin, a căzut de acord cu o influenţă de 90% rusească în România. În fapt, înţelegând corect intenţiile Uniunii Sovietice faţă de România, Churchill a căutat să obţină cele mai mari beneficii pentru Marea Britanie în Grecia.

 

Implicațiile pe termen lung ale evenimentelor din 23 August 1944

 

Există păreri în istoriografie conform cărora, decizia Regelui Mihai I de la 23 august 1944 de a scoate România din războiul antisovietic a fost parțial influențată de însăși încercarea de a zădărnici implementarea planurilor britanice și rusești în România, precum și de a preveni acceptarea lor de către Statele Unite ale Americii. Se consideră că îndoielile asupra hotărârii Washingtonului de a se opune cu adevărat înființării unei sfere sovietice de influență în România l-au determinat pe Regele Mihai și pe apropiații săi politici să permită, la 23 august 1944, includerea unui lider comunist, Lucrețiu Pătrășcanu, în guvernul Sănătescu, constituit atunci. Indiferent însă de pozițiile Marilor Puteri și de decidenții celui de-al doilea Război Mondial, pentru România, ziua de 23 august 1944 râmâne una dintre cele mai importante ale istoriei sale contemporane. Atunci, fără nici o condiție, România a venit în sprijinul aliaților cu: 1) – un important potențial militar, situându-se pe locul patru în ceea ce privește efectivele angajate în luptă împotriva Germaniei și contribuind la scurtarea războiului cu cca 6 luni de zile, fapt recunoscut la nivel internațional atât în acea perioadă, cât și în deceniile care au urmat; 2) – frontul sovietic a făcut un salt de peste 500 km în doar câteva săptămâni, fără a întâmpina o prea mare rezistență, căile de înaintare fiind deschise de armata română; 3) – germanii au fost obligați să părăsească Bulgaria, Grecia, Albania, Iugoslavia; 4) – aprovizionarea trupelor germane cu petrolul românesc a fost întreruptă; 5) – exemplul românesc a fost urmat de Slovacia, Finlanda, Bulgaria și Ungaria, etc.

Cât privește România, este adevărat că 23 august 1944 a însemnat începutul preluării puterii de către comuniști odată cu ocuparea de portofoliu în guvernul Sănătescu, dar cel mai important pentru țara noastră a fost păstrarea existenței statului, intrarea armatei române în teritoriul transilvănean cedat Ungariei în 30 august 1940 și reinstaurarea, chiar dacă inițial pentru o scurtă perioadă de timp, a administrației românești în provincie. De asemenea, ruperea alianței cu Germania în 23 august 1944 și participarea României la războiul antihitlerist până în primăvara anului 1945 au fost evenimente care au contat în timpul negocierilor de la Conferința de Pace de la Paris, și au adus o serie de avantaje țării noastre în ceea ce privește statutul Transilvaniei.

Marcela SĂLĂGEAN

Surse bibliografice

1. Deletant D., (1997) România sub regimul comunist, Bucureşti,

2. Duțu Al., (2007), România în istoria secolului XX, București,

3. Fischer-Galati St., (1998), România în secolul al XX-lea, Iași,

4. Franck N., (1992), O înfrângere în victorie. Cum a devenit România, din Regat, Republică Populară (1944-1947), București,

5. Fülӧp M., (2007), Pacea neterminată. Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe și tratatul de pace ungar (1947), Iași,

6. Puşcaş V., (2003), Speranţă şi deisperare. Negocieri Româno-Aliate, 1943-1944, Cluj-Napoca,

7. Sălăgean M., (2013), Transilvania în jocul de interese al Marilor Puteri (1940-1947), Cluj-Napoca,

8. Sălăgean M., (2012), Reacţia aliaţilor occidentali şi sovietici la evenimentele de la 23 august 1944 din România, în: Evenimentele de la 23 august 1944 din România şi insurecţia naţională slovacă din 29 august 1944. Consecinţele lor asupra eliberării României şi Slovaciei şi a sfârşitului celui de-al doilea război mondial, Banska Bystrica-Alba Iulia,

9. Sănătescu C., (1993), Jurnal, Bucureşti,

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut