1859 – Anul fondării Statului Naţional Unitar Român

Manifestarea plenară a naţiunii român, în condiţiile dezvoltării capitalismului, revendicarea Unirii, a făuririi unui stat român modern, a constituit preocuparea majoră a revoluţionarilor din toate cele trei ţări româneşti. Ideea unităţii naţionale a devenit „o piatră unghiulară şi comună tuturor eforturilor”, aşa cum apreciază, în 1848, Mihail Kogălniceanu.

Intelectuali paşoptişti: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, Ioan şi Dumitru Brătianu, C.A. Rosetti, Cezar Boliac şi mulţi alţi cărturari şi oameni politici de seamă participă la Revoluţia din 1848 din Principatele Române, redactează Programul revoluţiei, în care înscrie la loc de cinste unirea.
Deşi revoluţia de la 1848 a fost înăbuşită, acţiunile în direcţia făuririi statului naţional unitar sunt continuate cu aceeaşi hotărâre, atât în ţară, cât şi în străinătate. La Paris, la Viena, Londra, Brussa sau Constantinopol, numeroşi tineri revoluţionari români au desfăşurat în perioada 1848-1859 o intensă propagandă pe plan extern, în jurul ideii de unitate naţională a românilor. Aceste acţiuni se intensifică îndeosebi în perioada Congresului de Pace de la Paris din 1856 şi mai ales a Congresului puterilor europene ţinut în acelaşi oraş, în 1858, emigranţi români, foşti revoluţionari paşoptişti desfăşurau o neobosită activitate pentru ca diplomaţi europeni să sprijine unirea Principatelor.
Războiul Crimeii (1853-1856), încheiat cu victoria Turciei, Franţei, Angliei, Sardiniei contra Rusiei, a permis transformarea chestiunii româneşti într-o problemă internaţională. Statutul internaţional al Moldovei şi Ţării Româneşti a devenit o problemă de echilibru european. Puterile europene doreau să scoată navigaţia pe Dunăre de sub ameninţările interceptărilor de către Rusia, stăpâna Deltei. În acelaşi timp, libertatea navigaţiei pe Dunăre cerea crearea unei zone tampon între Rusia şi Imperiul Otoman, îndreptau interesele Marilor Puteri asupra statutului Principatelor Române.
Tratatul de la Paris (1856) adoptă hotărâri menite să înlăture Rusia de la gurile Dunării. În acest sens, restituie Moldovei partea de sud a Basarabiei (ocupată de Rusia în 1812), respectiv judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad.
Tot la Congresul de la Paris s-a hotărât ca teritoriul românesc al Dobrogei, inclusiv Delta Dunării şi Insula Şerpilor, să rămână sub Imperiul Otoman. Dunărea a devenit fluviu european. Marea Neagră a devenit şi ea liberă. Principatele au fost scoase de sub condominiul ruso-turc, rămânând sub suzeranitatea Porţii şi sub regimul de garanţie colectivă a celor şapte puteri: Turcia, Franţa, Anglia, Rusia, Austria, Prusia şi Sardinia.

Soarta Principatelor Române, decisă de poporul român

Deşi Congresul de la Paris a inclus în lucrările sale problema unirii Moldovei cu Ţara Românească nu s-a ajuns la un acord din cauza divergenţelor dintre Marile Puteri.
Soarta Principatelor Române avea să o decidă poporul român. Tratatul de Pace de la Paris (1856) a stabilit convocarea la Bucureşti şi Iaşi a Adunărilor (sau) Divanurile ad-hoc care să se pronunţe asupra organizării viitoare a celor două Principate – Moldova şi Ţara Românească, în conformitate cu dorinţele românilor, precum şi înfiinţarea unei comisii europene de informare a puterilor garante, comisie care, după o temeinică documentare, să întocmească un raport pe baza căruia puterile garante să adopte la viitoarea Conferinţă de la Paris (1858) actul pe care-l cunoaştem sub numele de Conferinţa de la Paris.
Adunările ad‑hoc, care trebuiau să aleagă domnul, au adoptat în luna octombrie 1857, rezoluţii asemănătoare, care cereau cu hotărâre unirea Principatelor într‑un singur stat cu numele România; respectarea drepturilor şi îndeosebi autonomia Principatelor; prinţ străin cu moştenirea tronului; neutralitatea principatului (Moldova); o singură adunare obştească.
Cererile adunărilor ad‑hoc au fost luate în dezbaterea Conferinţei de la Paris din 7/19 august 1858. Scopul său principal era de a oferi Principatelor o formă de organizare definitivă. Deşi Marile Puteri nu au dat dreptul Principatelor de a se uni şi le‑au lăsat sub suzeranitatea otomană, au fost de acord ca Principatele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti să se administreze de acum înainte nestingherit şi fără imixtiuni din partea Imperiului otoman.
Convenţia prevedea o adunare legislativă pentru fiecare Principat, aleasă pentru o perioadă de 7 ani, cu o Comisie Centrală ce se întrunea periodic la Focşani pentru a dezbate legi de interes comun; un domn fie muntean, fie moldovean în fiecare Principat, ales pe viaţă de adunare; un consiliu de miniştri răspunzător în faţa adunării; armate naţionale separate, având un singur comandant suprem, numit alternativ de cei doi domni şi o Curte de Casaţie comună, cu sediul la Focşani. În sfârşit, Marile Puteri au lăsat guvernul fiecărui Principat în grija unei Comisii provizorii formate din trei caimacani până la alegerea domnitorului.
Textul Convenţiei nici nu încuraja, dar nici nu au descurajat unirea. Pe bună dreptate, A. D. . Xenopol a criticat Convenţia de la Paris. El spunea că este „un amestec hibrid şi nefiresc de unire şi despărţire, cu care se caută să fie împăcate interesele puterilor europene pe capul poporului român”.
Conducătorii Partidei Naţionale au profitat de situaţia creată. La 5/17 ianuarie 1859 Adunarea electivă a Moldovei alege în unanimitate ca domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. Alegerea nu a fost o întâmplare, a fost o recunoaştere incontestabilă a personalităţii lui Alexandru Ioan Cuza – luptător pentru unire, un bun cunoscător al problemelor administrative, legislative, judecătoreşti şi militare.
Alegerea din 5 ianuarie 1859 a constituit doar primul pas spre realizarea statului naţional unitar român. Adunarea electivă a Ţării Româneşti avea să decidă soarta unirii.
Din nou, înţelepciunea românilor avea să triumfe. Textul Convenţiei nu stipula explicit ca domnii aleşi în cele două principate să fie persoane diferite. Astfel, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească. Europa fiind pusă în faţa faptului împlinit. Astfel, la 24 ianuarie 1859 Adunarea electivă a Ţării Româneşti a ales ca domn tot pe Alexandru Ioan Cuza.

Premieră mondială de abilitate şi iscusinţă diplomatică

Dubla alegere a domnitorului Cuza reprezenta o premieră mondială de abilitate şi iscusinţă diplomatică. Era o victorie românească epocală, o strategie politică ingenioasă, de interpretare a prevederilor Convenţiei de la Paris. Unirea Principatelor Române, realizată la 24 ianuarie 1859 a fost încununarea luptei îndelungate şi eroice duse de poporul roman pentru unitate naţională. Unirea şi crearea statului modern român au constituit pârghia de susţinere a tuturor eforturilor spre realizarea Marii Uniri din 1918, când aveau să se alăture Patriei Mamă şi celelalte provincii istorice – Basarabia, Bucovina şi Transilvania.
În cei şapte ani de domnie (24 ianuarie 1859-11 februarie 1866), Cuza a iniţiat şi promovat un vast program de reforme care au modificat structural aspectul societăţii româneşti, ducând la modernizarea statului român. S-au iniţiat măsuri largi pentru unificarea administrativă şi organizarea instituţiilor moderne ale statului, dintre care amintim: legea consiliilor judeţene şi legea contabilităţii publice, legea camerelor de comerţ, legea introducerii sistemului de măsuri şi greutăţi metrice, legea unificării serviciilor de vamă, stabilirea unui curs monetar unic, instituirea drapelului naţional, realizarea unei steme comune, stabilirea capitalei la Bucureşti, introducerea denumirii „România” în actele oficiale, decretarea zilei de 24 ianuarie ca sărbătoare naţională, organizarea Armatei Naţionale etc., constituie elemente de consolidare a tânărului stat.
S-a modernizat sistemul juridic prin adoptarea, în 1864, a Codului Civil şi a Codului Penal, inspirate din Codul lui Napoleon. În consens cu cerinţele dezvoltării României se adoptă legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti, adică luare pe seama statului a întinselor domenii acumulate de-a lungul timpului, mai ales prin daniile domnitorilor şi boierilor.
Un număr însemnat de mănăstiri fuseseră închinate mănăstirilor de la Muntele Athos, patriarhiilor de la Constantinopol şi Ierusalim şi altor aşezăminte religioase din Orientul ortodox, astfel că avea loc o mare scurgere de venituri către aceste fundaţii bisericeşti dinafara ţării. Prin legea din 13-25 decembrie 1863, trec în proprietatea statului „toate averile mănăstireşti din România”, deci şi a mănăstirilor din ţară. Aproximativ un sfert din teritoriul ţării (25%) a devenit proprietate de stat, ceea ce a mărit suprafaţa de care dispunea statul pentru viitoarea împroprietărire.

Lovitura de stat

Ostilitatea conservatorilor, a stăpânilor de moşii, care aveau majoritatea în Cameră, faţă de planurile domnului de a realiza reforma agrară şi împroprietărirea ţăranilor, l-a forţat pe Cuza să recurgă la lovitură de stat din 2 mai 1864, când dizolvă Adunarea şi supune ratificării poporului, prin plebiscit, un „act dezvoltator” al Convenţiei, numit Statut. Atribuţiile principale ale Camerei treceau asupra domnitorului şi a noilor instituţii centrale de stat create. S‑a adoptat o nouă Constituţie şi o nouă lege electorală, asigurând o bază mai largă Parlamentului.
Cu un nou Parlament favorabil, domnitorul continuă seria de reforme economice. La 14 august 1864 se decretează legea agrară şi legea rurală prin care se desfiinţează iobăgia seculară din ţara noastră.
Dintre consecinţele imediate a aplicării acestor legi, a fost acordarea de 2.038.640 ha de pământ unui număr de 511.896 familii de ţărani, deci în medie 4 ha de familie.
Reforma agrară a însemnat o cotitură în viaţa ţărănimii. A fost un adevărat şoc psihologic primirea de la Stat a unui pământ, chiar dacă neîndestulător, râvnit cu atâta sete. În memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător.
În anul 1864 s‑a adoptat legea instrucţiunii publice, care stabileşte trei grade de învăţământ: primar, secundar şi superior, dintre care cel primar obligatoriu şi gratuit. Este meritul lui Cuza şi al primului ministru, în acelaşi timp ministru al instrucţiunii publice, Mihail Kogălniceanu, de a fi dat ţării prima universitate. La 26 octombrie 1860, într‑o atmosferă de mare sărbătoare îşi deschide larg porţile spre lumină şi cultură Universitatea din Iaşi. Se realizează, astfel, una din dorinţele arzătoare ale patrioţilor revoluţionari de la 1848 din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Simboliza, fără îndoială, şi unitatea culturală a românilor, dorinţele şi insistenţele corpului profesoral de a fi numit drept cel dintâi rector ardeleanul Simion Bărnuţiu.
Cea de‑a doua universitate românească, cea din Bucureşti, înfiinţată în 1864, a stat de la început pe aceleaşi baze solide ale unităţii spirituale româneşti. Un rol deosebit în organizarea noii universităţi revine ardelenilor August Treboniu Laurian, Aron Florian şi Ion Maiorescu, toţi trei profesori la „Şcoala superioară de litere”.
În aceiaşi ani, la scurt timp, se înfiinţează Conservatorul din Iaşi şi Bucureşti., Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie din Bucureşti. Notăm apoi înfiinţarea şcolilor de belle‑arte, şcolile normale unde se pregăteau învăţători. Sporeşte numărul gimnaziilor, adică a şcolilor medii de cultură general. Bucureşti i‑au naştere trei asemenea şcoli, purtând nume ilustre: „Gheorghe Lazăr”, „Matei Basarab” şi „Mihai Viteazu”. La Ploieşti se înfiinţează gimnaziul „Pavel”, iar la Focşani gimnaziul „Unirea”.
La Paris erau aproape 500 de studenţi români, din care 82 bursieri ai statului.
Lovitura de stat şi Legea rurală i‑au adus mulţi duşmani lui Cuza. Moşierii erau nemulţumiţi fiindcă li se luase o parte din pământ. La aceasta se adăuga starea grea a finanţelor: bugetele se soldau cu deficite, salariile se plăteau cu mari întârzieri: la 1 noiembrie 1865, a treia parte din totalul veniturilor şi impozitelor anuale ale statului erau neîncasate.. legăturile lui cu Maria Obrenovici au fost speculate de opoziţie. Pe fondul unor acţiuni susţinute de defăimare, s‑a organizat complotul detronării de către „monstruoasa coaliţie” formată din reprezentanţii boierimii conservatoare şi gruparea liberală condusă de I.C. Brătianu şi C.A. Rosetti. complotiştii au reuşit să atragă de partea lor pe unii comandanţi militari din Bucureşti, inclusiv pe comandantul gărzii palatului domnesc, Leca Dimitrie.
Astfel, în noapte de 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost silit să semneze actul de abdicare. În momentul plecării din Cotroceni, printre două rânduri de soldaţi întorşi cu spatele spre a nu‑l vedea pe domn, de teama unei reacţii a ostaşilor, domnitorul a avut tăria să rostească cuvintele: „ Să dea Dumnezeu să meargă ţării mai bine decât cu mine. Să trăiască România!”. Peste câteva zile, Cuza a fost nevoit să părăsească ţara, să‑şi urmeze destinul în exil.
Domnul unirii şi al marilor reforme a fost nevoit să‑şi petreacă restul vieţii dincolo de hotare, la Viena, Paris şi apoi la Heidelberg. Boala îi curmă zilele la 3/15 mai 1873, când se afla la Heidelberg, în Germania; avea 53 de ani. Trupul i‑a fost adus în ţară şi înmormântat la Ruginoasa, în prezenţa a mii de ţărani, veniţi să îl vadă pentru ultima dată pe cel ce le‑a dat pământ. Cuvântul de despărţire a fost rostit de Mihail Kogălniceanu, care a subliniat că Alexandru Ioan Cuza a simbolizat „renaşterea României”. „Nu greşelile lui l‑au răsturnat pe Cuza, ci faptele lui cele mari”. Într‑adevăr, faptele cele mai mari au intrat în legendă şi istorie. Astăzi, rămăşiţele sale se odihnesc în biserica Trei Ierarhi din Iaşi, alături de cele ale lui Dimitrie Cantemir.

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN