12

Radu VIDA

Faceţi o încercare: străbateţi ţara. De la Nord la Sud. Şi de la Est la Vest. Veţi vedea ce mulţi sîntem şi cît de greu se circulă pe drumurile ţării. Ca să nu mai vorbim de înghesuiala din oraşe. Şi de mizeria drumurilor ce trec prin sate.

Nu există nici o scuză că, în 25 de ani, n-am reuşit să facem mai nimic. Cîte o frîntură de autostradă, cîrpeli de drumuri naţionale, pietruiri de drumuri comunale… De neimaginat, în condiţiile în care numărul de maşini a crescut, căruţele au rămas aceleaşi, biciclistul îşi face veacul pe carosabil, iar ciurda defilează agale acolo, pe unde ar trebui să circule numai cei care trăiesc în viteza secolului XXI.

Drumuri…
Ne-a lipsit voinţa sau, mai bine spus, le-a lipsit politicienilor ştiinţa de previzionare a conducerii unei ţări. Acum plîngem. Şi ascultăm de alţii cum se plîng că aşa nu se mai poate, că…
Acum nu putem. Nu avem forţa economică şi financiară pentru a face din infrasructura rutieră una competitivă, în aşa fel încît, măcar din acest punct de vedere, să ne conectăm la Continentul pe care, atîta vreme, l-am visat. Un pas mic s-a făcut. La Nădlac se poate merge, pe autostradă, spre Vest-ul European. Dar, vorba aia: mai e pînă departe!

UE a tot băsmuit pe subiect. Ba Coridorul 4, ba alte cifre, planuri şi masterplanuri, aprobate sau respinse, planificate, dar niciodată finanţate. Recunosc: noi trebuia să le facem! Dar… Acum au interes. Mare de tot! Au dat buluc americanii şi harnaşamentele lor de război. Şi confruntarea nu se mai duce pe dealuri, cu tunuri trase de cai, în tină pîn’ la brîu. Acum, trebuie autostrăzi, drumuri de mare viteză, staţii de alimentare cu combustibil, parcări. Şi, dacă ei au nevoie, se face. Presa a prezentat ca o mare victorie obţinerea a 12 miliarde de euro pentru infrastructura românească. Şi chiar este. Cu aceşti bani – mulţi – puţini, cîţi or fi! – pînă în 2020 putem să construim. Şi drumuri, şi infrastructură energetică, şi canalizări.

Am două speranţe în legătură cu aceşti bani: 1) să nu fie deturnaţi, în stil caracteristic românesc. Spun asta pentru că, vedeţi dumneavostră, căşunenii… nu mor niciodată, guvernele de pînă acum s-au dovedit mai puţin exigente în a realiza ceea ce realmente are nevoie România, iar cei de afară se mulţumesc să ne tragă de urechi şi să ne treacă mereu la rubrica “neserioşi pînă şi ca hoţi”. Şi 2) banii aceştia să nu fie irosiţi (cam tot un drac cu prima “speranţă”). Pentru că, dacă cimentul ajunge la pavatul curţilor de la ţară, semnele de orientare rutieră – jaloane de marcat grajdurile, iar fierul pentru structuri în teşchereaua bulibaşilor, se cheamă că nu ne-am depăşit condiţia.
Pace să fie, şi poate, poate…!