1 Mai. Ce a fost și ce a mai rămas

Pe vremuri, asta însemând înainte de ‘89, de 1 Mai – Ziua internațională a tuturor oamenilor muncii, cum era pompos numită – se făcea mare caz. Evenimentul se sărbătorea cu mare fast. De fapt, „se sărbătorea” este o exprimare complet falsă. De mers nu se mergea la servici (asta dacă nu cumva se recurgea la ideea „sărbătorim prin muncă” – cum s-a și întâmplat o vreme), dar oricum trebuia participat la defilările propagandistice, apogeul manifestării fiind parcurgerea, în coloană, a distanţei din faţa tribunei oficiale, în care trona „activul de partid şi de stat”. Cei care aveau noroc şi nu trebuiau să transporte vreo pancartă cu mesaje mobilizatoare ori vreun portret – spre sfârşitul epocii de aur, portretele erau numai ale tovarăşului și ale tovarăşei – mai puteau evada din formaţie, căci după sfârșitul defilării coloana de oameni ai muncii se destrăma iute și degrabă, toți fiind preocupați să mai recupereze ce mai rămăsese din ziua liberă. La un mic, la o bere – cât au mai existat și astea. Doar nefericiții cu pancartele trebuiau să se întoarcă la întreprinderi ca să predea inventarul cu pricina. O vreme s-au făcut chiar și un soi de sărbători populare.

Continuarea articolului este disponibilă doar pentru abonați...
Vă rugăm să accesați pagina . Nu sunteți încă abonat ? Abonați-vă

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut