Un Paşti de 1 Mai

Cu ani în urmă, mai mulţi decât aş vrea să recunosc că au trecut, pe vremea când încă mai eram la şcoală, profesorul cursului de Economie politică (pe care nu-l băga nimeni în seamă – nici cursul, nici profesorul) s-a apucat să povestească în timpul orei despre sentimentul bucuriei, ba chiar a şi inventat un termen bizar ca să-şi susţină argumentaţia: “bucurescul”. Zicea el că “bucurescul” este aşa, o chestie ce există în toţi oamenii – astăzi am putea formula mai elegant, o caracteristică general umană – de care trebuie să se ţină seama, care nu poate fi evitată şi care se manifestă mai mult sau mai puţin plenar în diverse ocazii, cele mai propice fiind sărbătorile. Fleoşc! Ce are bucuria cu Economia politică?

Încet la minte fiind, şi ardelean pe deasupra, a trecut un timp până să recunosc în acel straniu “bucuresc” traducerea, poate voit mascată, a franţuzescului “joie de vivre”. Şi a trecut şi mai multă vreme până să-mi dau seama că acel curs de Economie politică se petrecea în preajma sărbătorilor de Paşti.

După cum sigur ştiţi, pe atunci (evident, totul se petrecea înainte de ′89) se sărbătorea, oficial, doar 1 Mai. De fapt, “se sărbătorea” este o exprimare complet falsă.

De mers nu se mergea la servici, dar trebuia participat la defilările propagandistice, apogeul manifestării fiind parcurgerea, în coloană, a distanţei din faţa tribunei oficiale, în care trona “activul de partid şi de stat”. Cei care aveau noroc, şi nu trebuiau să transporte vreo pancartă cu mesaje mobilizatoare or vreun portret – spre sfârşitul epocii, portretele erau numai ale tovarăşului sau ale tovarăşei – mai puteau evada din formaţie.

Tot pe atunci, Paştile nu se puteau sărbători oficial, nici măcar nu se prea pomenea de asta, totul ţinea de un fel de atitudine semi-clandestină, însă general tolerată. În epocă circula chiar un banc pe tema asta: la o şedinţă restrânsă cu conducerea unei organizaţii, în care se făcea “analiza de bilanţ” a măsurilor luate în perioada cu pricina, pe secretarul de partid îl sună consoarta la telefon, ăla răspunde şi aia îi spune, normal: “Cristos a înviat”; “Just, tovarăşa, just”, răspunde el.

După ′89, sărbătorile de Paşti au redevenit oficiale. Cu 1 Mai a fost o altă poveste. Mai mulți ani, ziua a mai fost sărbătorită oarecum festiv doar la inițiativa unor unor partide, gen Partidul Socialist al Muncii sau Partidul România Mare. Mai trebuie spus că au existat puternice reacţii “contra”? Abia în 2003, Blocul Naţional Sindical a început să organizeze adunări populare cu această ocazie. Mai trebuie spus că BNS-ul a fost acuzat de simpatie pro-comunistă?

Dacă ceva bun s-a întâmplat în aceşti ani care s-au scurs pe lângă sau au trecut peste noi, este că azi parcă reacţionăm cât de cât normal, şi că, poate, am putea spera, sărbătorim – de ar fi să se întâmple cândva asta – în aceeaşi zi, şi Paştile şi 1 Mai.

Viorel DĂDULESCU

Articole din aceeasi categorie