Turism la sfîrşit de săptămînă: Horea la Ciucea

A sosit toamna şi chiar dacă zilele şi-au pierdut din căldura trecută încă se mai pot face excursii deosebit de frumoase. Desigur, pentru mai mult decît căutarea peisajelor magnifice, mai presus decît o masă rustică şi cîteva alergături cu mingea, lîngă grătarul cu mici sfîrîind şi sticlele cu bere la răcit în undele vreunei ape curgătoare. Prin servituţile la care ne obligă, toamna trebuie să fie anotimpul călătoriilor spirituale care ne asigură cu hrana sufletească tot atît de necesară ca aceea trupească.

Poate că turismul local de toamnă ar fi activitatea cea mai adecvată pentru descoperirea evenimentelor biografice ale marilor personalităţi care au modelat în comun cu celelalte forţe simbolice istoria locurilor. Înţelegerea trăsăturilor de personalitate, a contextelor istorice şi a misiunilor emergente din priza de conştiinţă a vocaţiei ilustrelor personaje istorice pot fi deosebiţi factori de educaţie pentru copiii noştri, garanţia comuniunii dintre trecut, prezent şi viitor, şi certitudinea stabilităţii societale prin internalizarea culturii.

Documente istorice de netăgăduit amintesc despre petrecerea la Ciucea a unei părţi bune din viaţa conducătorului revoluţiei populare ţărăneşti de la 1784. Farkas Bánnfy, rubedenia celui care va deveni consilier de taină al împăratului Iosif al II-lea şi guvernator al Transilvaniei (György Bánnfy al II-lea, 1787-1822) afirmă în corespondenţa sa că Horea ar fi fost jeler la una dintre locaţiile domeniul său Călata, anume la Vînători (astăzi, sat aparţinînd de comuna Ciucea). În trecut, mica aşezare a purtat succesiv, după preferinţe arbitrare, denumirea de Börvény sau Jegeristye. Denumirea sugerează existenţa unei foarte vechi aşezări de locuitori care pe lîngă lucrarea pămîntului şi creşterea animalelor mai era obligată la un serviciu special de vînătoare. Dacă luăm în considerare că în apropiere există un deal împădurit denumit „Jdera”, vom putea presupune că la începuturile aşezării locuitorii erau obligaţi la vînarea, prelucrarea şi predarea pieilor de jder, blană preţioasă din tot timpul.

La Vînători, după cutumele epocii, Horea a fost jeler cu casă, ceea ce înseamnă că poseda şi puţin pămînt pentru muncile cîmpului.  Aici s-a căsătorit cu Ilina, care i-a dăruit doi feciori. Pe lîngă muncile din agricultură, se presupune că Horea a efectuat diverse lucrări de tîmplărie, aşa cum de obicei le fac moţii. Ca „bărdaş” ar fi participat la ridicarea bisericii de lemn din Cizer (Sălaj), astăzi preluată pentru conservare şi îngrijire de muzeul etnografic din Cluj. De altfel, într-un loc ascuns, în lemnul uneia dintre grinzile care reazămă tavanul s-a descoperit o inscripţie săpată care spune „făcută de Ursu”.

Horea s-a stabilit la Vînători nu dintr-un moft sau plăcere, ci fiindcă condiţiile sociale şi opresiunea administrativă din perimetrul moţilor au devenit atît de apăsătoare, încît a fost nevoit a se băjeni. De altfel, nu a fost singurul. Multe documente de epocă amintesc despre existenţa unor fugari moţi la Ciucea (15, în 1774) şi dacă nu cunoaştem exact motivul atractivităţii locului, măcar putem presupune că s-ar fi datorat unor nuanţe iluministe în cultura şi mentalitatea nobililor maghiari de aici. Nu este de neglijat faptul că documente suficient de certe probează apartenenţa lui György Bánnfy la masoneria vieneză (Loja „La trei Vulturi”), tot acolo unde se presupune că făcea parte şi împăratul şi se cunoaşte poziţia declarată a masoneriei în favoarea libertăţii şi demnităţii umane şi contra oricărei forme de sclavaj. Dacă nu se ştie exact cînd a sosit scolo, istoricii sînt totuşi de acord că Horea a locuit stabil la Ciucea pînă în 1773, unii afirmînd că pînă la 1779.

Să pornim în căutarea casei lui Horea intrînd cu autoturismul în Ciucea, după care, înainte de gară, cotind la dreapta pe drumul care duce spre Zalău. După cîteva minute de mers intrăm în satul Vînători şi continuăm drumul pînă cînd ajungem în dreptul unei pensiuni agroturistice, cunoscută de toţi localnicii. Privind înspre direcţia pensiunii, putem observa locul „La Heiuri” despre care mulţi localnici spun că ar fi găzduit şi casa lui Horea. Astăzi, o coastă de deal năpădită cu o pădure tînără unde predomină mestecănişul, ieri, cel mai probabil, o aşezare de moţi fugari dimprejurul Cîmpenilor.

Mai întrebînd printre localnici, de una, de alta, aflu că în vremurile tulburi Horea s-ar fi ascuns aici în regiunea Ciucei şi că undeva de la „cioroiul” (izvor) Horei se revarsă o vale frumoasă, unde se adăpau caii fugarilor. Pe unde ar fi mai bine să ajung acolo? O variantă mai dificilă porneşte din Vînători, trece prin Calea Lată, după care pe un drum de căruţe pînă în creasta dealului „La Glimeie”. Pe urmă, se coboară pe versantul nordic al dealului şi în curînd se ajunge la fîntînă.

Frumuseţea sălbatică a locului este admirabilă. Cel mai probabil, denumirea „La Glimeie” îşi are originea străveche în agresiunile gepizilor (popor de origine germanică, sec. 3, e.n.) pe teritorilul fostei Dacii de aici, deoarece germanicul „glum” semnifică un loc cu izvoare. Din coastele Glimeii izvorăsc sumedenie de pîraie care alimentează o vale mai largă încă fără nume în hărţile iosefine (ridicate între 1764-1785), acum denumită de localnici „Valea lui Horea”. Valea se îndreaptă printr-un soi de defileu excepţional către Feketău (Negreni, Cluj), în apropierea căruia se uneşte cu pîrîul „Oştenei”, după care se varsă în Criş. Culoarea văii contrazice legile cromaticii fiindcă negrul intens primeşte în lumina soarelui de toamnă sute de nuanţe de negru, nu de gri. Negru ca sufletul moţului tras pe roată, cînd tobele execuţionarilor i-au înnăbuşit ultimele cuvinte: „Mor pentru naţiune !”

La locul fîntănii, am descoperit o mîncătură de pămînt străjuită de trunchiurile unor arbori. Rădăcinile dezvelite de şiroaiele ploilor trecute se desfăceau şi se împreunau mai în jos într-o frumoasă ţesătură naturală care adăpostea un căuş frumos şi larg de apă de izvor  de o puritate incredibilă. Dacă ne uităm cu atenţie, împrejurul locului căteva movile ciudate par să indice rămăşiţele unei case demult intrate în neant. Poate că va fi fost aici şi vreo casă asemănătoare cu ruina descoperită pe deal.

Pentru cei care doresc să vadă, mi-am notat coordonatele cu un gps de maşină. Mă aflu la: 46˚58,8169΄ N latitudine şi 22˚48,2457΄ E longitudine. Aici s-au ascuns Horea şi ortacii săi în iarna lui 1783, dată la care comitatul Cluj a fost înştiinţat de Oficiul minier al Apusenilor „să-l prindă pe fugarul Nicula Ursu care se ascunde la Ciucea!”.

Cealaltă variantă de itinerariu, mai uşoară, pentru că se poate ajunge cu un autoturism obişnuit, se realizează făcînd la dreapta chiar la intrarea în comuna Negreni (în preajma indicatorului de comună), în locul unde iese valea Gherminului la şosea. Un drum de cca 20 de minute se încheie foarte aproape de coordonatele respective.

Emil POP