S-a trezit Europa?

RADU VIDA

Cu toate că a trecut puţină vreme de la balamucul din ’89, memoria socială a românilor începe să sufere. Cele mai multe dintre sistemele de stocare şi regăsire mentală a informaţiilor de către grupurile mari se află în dificultate. Şi, din păcate, o nouă formă de aducere aminte îşi face loc în noile generaţii.

Este vorba despre conceptul de muncă.
Sigur, nu mă refer la „munca în zadar”, sau la acea activitate care susţine individualul în nimicnicia supravieţuirii egoiste, ci la munca organizată, producătoare de bunuri materiale, care are  serioase repercusiuni asupra colectivităţilor şi face ca o ţară să conteze sau nu.

Dar: pentru ca această formă de muncă să există, e nevoie de locuri organizate pentru împlinirea ei. Am numit marile ramuri ale industriei şi agriculturii, acolo unde, realmente, valoarea muncii îşi probează valenţele. (Nu trebuie să fie jignite celelalte categorii de oameni care muncesc, în servicii, mici întreprinderi etc. Toate îşi au rolul lor, dar, în principal, industria şi agricultura atrag, cu necesitate, sfera serviciilor şi tot în aceste sectoare se regăseşte covîrşitoarea parte a acumulărilor de  bogăţii ale unei naţii.)

Cu toate analizele, părerile pro şi contra, industria şi agricultura de înainte şi de după ’89 ar fi trebuit să se găsească într-o firească continuitate. Dar nu s-a întîmplat aşa. Taifunul revoluţionar a distrus orice urmă de industrie, iar nostalgiile după care ar fi trebuit „să se pună ceva peste sau în loc” sînt de-a dreptul tardive. Sacrificiile pentru industrializarea ţării nu rămîn, în memoria socială, decît ca un „of” al unor generaţii de sacrificaţi. Politicile interne greşite şi sprijinul substanţial al concurenţei din Vestul dezvoltat au dat înapoi mult ceasul istoriei noastre. Acum, nu mai avem aproape nimic, iar locurile de muncă sînt tot mai puţine. Exerciţiile intelectuale ale sociologiei minciunii ar scoate la iveală faptul că, dincolo de „gargara politicianistă” a vesticilor, ei au nevoie de tot mai mulţi imigranţi calificaţi pentru a susţine o dezvoltare reală a economiilor lor, pe cînd esticii se complac în a le oferi braţele de muncă necesare sau, mai rău, de a profesa un patriotism absolut greşit înţeles.

Dacă, la nivel individual (concurenţial), se continuă procesul de destrămare a tot şi toate din ţările foste comuniste, se pare că statele, conducerile politice ale entităţilor mult mai dezvoltate economic decît ale noastre şi-au dat seama de nefirescul situaţiei. Evident că nu se poate construi o Europă Unită cu decalaje astronomice în ceea ce priveşte producerea de bunuri. Şi nici nu se poate susţine o sănătoasă creştere economică, uniformizarea impozitelor şi taxelor, monedă unică ş.a. fără aportul tuturor statelor din marele conglomerat al Bătrînului Continent la producerea de bunuri şi servicii valabile.

Cu cîteva zile în urmă, reprezentanţii Băncii Mondiale au avut discuţii cu ministrul economiei din Guvernul României, pentru „asistenţă tehnică şi financiară în vederea reindustrializării României”. Se pare că lumea occidentală şi-a dat seama că e nevoie de o corelare a politicii industriale la nivel UE. Iar pentru ca acest deziderat să devină realitate, trebuie să se pună la loc, pe baze noi, desigur, tot ceea ce s-a distrus. Greu. Dar nu imposibil. Şi e bine că s-a ajuns la această concluzie. Atîta, doar, că datoriile ce urmează să le facem vor naşte noi şi noi generaţii de sacrificiu. Deocamdată, schimbul de opinii pentru creşterea economică şi competitivitate n-a dat rezultate.  Discuţiile dintre delegaţia BM şi experţii economici de la noi par a fi constructive. Urmează să vedem cum se vor regăsi, peste un număr de ani, aceste timide iniţiative, în grupul anomic al celor care au propovăduit „distracţia şi adrenalina” în locul „muncii şi tenacităţii”.