„Rușinea de a fi frumoși”: Un dialog cu Ion Mureșan despre boala abandonării poeziei

În contemporaneitatea pustiită prin care bâjbâim, Clujul alege să se oprească pentru o clipă și să asculte. Sâmbătă, la ora 11:00, spațiul public din inima orașului devine o bibliotecă vie. Sub egida Zilei Internaționale a Poeziei, campania „Spune un poem din memorie!” invită trecătorii la un exercițiu de demnitate culturală: recuperarea versului prin propria voce.

Punctul de întâlnire este unul simbolic: Grupul Statuar „Școala Ardeleană” (strada Mihail Kogălniceanu, în fața UBB). Organizat de Fundația Transilvania Leaders și Editura Școala Ardeleană, evenimentul promite nu doar hrană spirituală, ci și un gest concret de încurajare a lecturii: primii 1.000 de participanți care vor recita un poem din memorie vor pleca acasă cu un volum de poezie cadou.

Inițiatorul acestei manifestări este poetul Ion Mureșan, o voce de referință care privește poezia dincolo de litera scrisă, definind-o drept un veritabil anticorp social. În rândurile ce urmează, Ion Mureșan ne vorbește despre „boala de a ne fi rușine să fim frumoși”, despre poezia rostită natural și despre cum memorarea unui vers ne poate salva de la pustiirea interioară.

1. Domnule Ion Mureșan, se spune că ideea acestei campanii s-a născut dintr-o constatare amară la un cenaclu: aceea că am început să pierdem exercițiul recitării. Ce ați simțit în acel moment în care v-ați dat seama că, deși suntem înconjurați de cărți, mintea noastră nu mai găzduiește „pe de rost” niciun poem? De ce credeți că ne este atât de greu astăzi să mai păstrăm poezia în memorie? Este de vină tehnologia care ne „depozitează” amintirile sau am pierdut ritmul interior necesar versului?

Boala pe care mă încăpățânez eu să o vindec — bineînțeles că nu am șanse pentru că e veche și incurabilă, se pare — se numește rușinea oamenilor de a fi frumoși. Nu ați observat cum se mai fâstâcesc copiii când trebuie să spună o poezie pe scenă, pentru ca după nici zece minute să iasă în spatele Căminului cultural sau în curtea școlii și să înjure fără sfială? Boala abandonării poeziei e veche și nu prea știu cum se poate vindeca. Pentru că, repet, oamenilor le e rușine să fie frumoși. Deși „Geneza metaforei coincide cu geneza omului și face parte dintre simptomele permanente ale fenomenului om”, scria Blaga în Geneza metaforei și sensul culturii. Dar, mă rog, nici Blaga nu a avut mai mare succes; asta înseamnă că trebuie insistat de mai multe ori într-un veac.

Și nu e vorba de a recita poezii, ci de a le spune. N-ați observat că unii actori spun cel mai prost poezia? Tocmai pentru că au conștiința că spun poezie, o poetizează. Or, a poetiza o poezie înseamnă a o caricaturiza. Poezia trebuie spusă cu vocea cu care mergi la piață. Eu aș vrea să întorc poezia în om. Să o bag în memoria omului. Mai ales acum, când memoria se golește, când până și tabla înmulțirii este externalizată, omul e în pericol să rămână gol pe dinăuntru, o fantoșă, un om pustiu.

2. Veți fi prezent în fața Grupului Statuar „Școala Ardeleană”, un loc cu o încărcătură simbolică uriașă pentru Cluj. Ați afirmat că, dacă nu ne străduim să ducem mai departe poeziile înaintașilor, nu putem participa la construcția poeziei românești. Cum „vorbește” poezia trecutului prin vocea unui tânăr care o recită astăzi?

Un loc mai bun decât în fața statuii corifeilor Școlii Ardelene nu se putea găsi, decât, eventual, pe acoperișul Universității, pe acoperișul Teatrului Național sau în turnul catedralei, lângă clopote. Pentru că Poezia este un lucru foarte serios. Cum să-ți explic… Pe când eram în liceu, profesorul de fizică ne-a adus în clasă un magnet, o foaie de hârtie și o cutiuță cu pilitură de fier. A pus magnetul sub foaie și a turnat pilitura pe deasupra. Pilitura s-a așezat repede pe niște linii invizibile, a desenat liniile magnetice ale magnetului, le-a făcut vizibile. Cam la fel stă treaba și cu poezia. Ea face pentru noi vizibile liniile nevăzute ale armoniei universului și ne organizează sufletul după armonia lumii. Dacă știi o poezie, ești pe cale de a fi salvat. Mă rog, mai ai speranțe.

Când vorbeam de sentimentul participării la o mare construcție, tocmai la tinerii poeți mă gândeam. Căci eu cred că, imediat ce te așezi la masa de scris cu gândul să scrii o poezie, trebuie să fii cuprins de o mare rușine dacă nu ai citit ce s-a scris înaintea ta, dacă nu știi istoria poeziei românești măcar. Ca să știi ce s-a făcut și cam pe unde ești tu. Cât despre cei care nu scriu poezii, și ei trebuie să citească poezie. Urmând analogia cu construcția unei case, nu cred că îți e indiferent cu ce o mobilezi. Casa de care vorbeam ești chiar tu, așa că istoria poeziei îți e la îndemână să-ți alegi o mobilă cât mai frumoasă și pe gustul tău. Așa cum oamenii se mândresc cu mobila nouă pe care și-au cumpărat-o, la fel se pot făli cu poezia nouă pe care au descoperit-o și care exprimă un gând al lor cum nu se poate mai bine.

3. Este memorarea unui poem un act de respect sau un act de supraviețuire culturală?

Ai pus întrebarea cum nu se poate mai bine. Memorarea unui poem este un act de respect. E un semn că te respecți pe tine. Cât despre supraviețuire, aș nuanța un pic sensul cuvântului supraviețuire. Aici iar o să mă gândesc mai mult la poeți, căci e momentul să vă spun un mic secret. De când e lumea aceasta, poeții au scris și pentru o himeră care se numește glorie. Gloria înseamnă ceva foarte simplu: să fii cunoscut în timpul vieții și să lași o urmă cât mai luminoasă și cât mai lungă (de exemplu de la Homer până în zilele noastre) a trecerii tale prin lume. Părinții își fac statui în memoria copiilor lor; poeții, prin poeziile lor, își fac statui în memoria tuturor cititorilor. Cititorii care îi supraviețuiesc poetului poartă numele de posteritate.

Eu chiar am lansat ideea că, învățând o poezie pe de rost, devii un mic funcționar al posterității. Adică ții cât mai mult în viață un poet care e mai apropiat de sufletul tău, care a vorbit cum nu se poate mai bine și în numele tău. Care ți-a împrumutat glasul lui. Orice cititor e un nepot al unui poet mai nou sau mai vechi. Or, dacă tu nu ții minte niciun poem al unui înaintaș al tău, cum te poți gândi că cineva va ține minte un vers al tău? Memorând un poem, faci un gest de solidaritate cu toți poeții de peste vremi, cu comunitatea asta frumoasă.

4. Crezul dumneavoastră este unul puternic: „Într-o societate bolnavă, Poeții sunt anticorpii sociali care neutralizează răul.” În contextul actual, de ce boli ne vindecă poezia spusă din memorie, direct, de la om la om?

Nu putem trece prin Ziua Internațională a Poeziei fără să vă auzim vocea. Pentru acest eveniment, ce poem ați ales să ne spuneți din memorie și, mai ales, de ce ați simțit că acest text anume trebuie să se audă pe strada Mihail Kogălniceanu?

Din perspectiva asta, eu cred că orice poet, chiar dacă e cunoscut doar pe scara blocului unde locuiește, e important, căci duce cu sine un spor de sensibilitate și un suflet înclinat spre frumos. Oamenii înclinați spre frumos sunt pe jumătate vindecați. Eu tot mai cred că frumusețea va salva lumea.

Cât despre poemul pe care vreau să-l spun, e unul despre felul în care se întâlnește poetul cu inspirația. E un poem despre Poezie. De fapt, tot interviul nostru poate fi rezumat la acest poem. Iată-l:

Minunata plutire (lui Teohar Mihadaș)

Începe ca o foarte bruscă surzenie,

Începe ca o foarte bruscă trezire,

Peste gramatică trece o vedenie

Și încâlcește părțile de vorbire.

Stai pe o terasă. Singurul ești

Care vede o înaltă și pustie clădire

Coborând din ceruri. Abia mai vorbești,

Abia mai descrii minunata-i plutire.

Bărbați și femei urcă în poduri

De unde te privesc prin lucarne:

Cuvintele tale sunt vinete noduri,

Gura, un negru clopot de carne.

Clădirea pustie coboară în piață.

Cerul se face alb ca de spumă.

Deasupra porții ei atârnă o paiață

Făcută din cârpe și gumă.

Te îndrepți înspre ea.

Tai ștreangul.

Iei paiața în spate.

Din ceruri se lasă o ninsoare târzie.

Ani întregi, zile nenumărate,

Pe străzi tot mai înguste, mai întortocheate,

Treci mut, iar paiața pe umăr începe a vorbi

și învie.

Ion Mureșan

INTERVIU REALIZAT DE MARA A. MUNTEAN