Proclamarea statului catalan: o istorie de încercări eşuate

ABC

Primul guvern spaniol care s-a confruntat cu proclamarea unui “Estat Catalá” a fost cel al lui Estanislao Figueres, la 5 martie 1873, la doar o lună după înfiinţarea Primei Republici. Circa 16.000 de voluntari au declarat independenţa statului catalan în pofida autorităţilor. Însă micul succes al naţionalismului catalan a durat doar două zile, avînd în vedere că s-a produs într-o epocă instabilă a istoriei Spaniei. În cele 22 de luni cît a durat primul experiment catalan, în fruntea guvernului spaniol s-au succedat patru prim-miniştri copleşiţi de probleme: al Treilea Război Carlist, revolte separatiste precum cea din Catalonia, indisciplină militară, conspiraţii monarhiste.

Prima proclamare a statului catalan, din 1873, nu a fost o declaraţie de independenţă, ci una federalistă republicană, promovată de o burghezie care a folosit independenţa ca armă de presiune. Au fost federaliştii José García Viñas şi Paul Brousse (un andaluz şi un francez!) cei care au proclamat “statul catalan federat în republica spaniolă” la Primăria din Barcelona. Experienţa a durat doar două zile, înainte de a fi ştearsă de pe hartă, deşi în acest timp s-a format un guvern provizoriu, s-a convocat Adunarea catalană (parlament) şi s-a dizolvat armata spaniolă din regiune. Incidentul a fost însă depăşit printr-o serie de negocieri telegrafice cu liderii catalani, pe care nu i-a susţinut nimeni în pretenţiile lor. Ei au fost criticaţi la Madrid de catalanii înşişi care, pentru prima dată, s-au declarat dependenţi de guvernul central.

A doua încercare a fost condusă de preşedintele partidului naţionalist Esquerra Republicana de Catalunya (ERC), Francesc Maciá, la 14 aprilie 1931, care a apărut în balconul Primăriei din Barcelona pentru a proclama că, în numele poporului din Catalonia, va prelua conducerea guvernului catalan şi că “nu va pleca de acolo şi va apăra trup şi suflet libertăţile patriei sale”. Această proclamaţie a fost prima problemă cu care s-a confruntat guvernul provizoriu al Celei de-a doua Republici, care şi-a trimis miniştrii la Barcelona pentru a negocia cu Maciá. Ei au obţinut ca Esquerra Republicana să renunţe la un stat propriu, în schimbul prezentării în Parlamentul spaniol a unui statut de autonomie pentru Catalonia, din care va rezulta viitorul guvern autonom, Generalitat de Catalunya.

A treia şi ultima încercare a avut loc în octombrie 1934, imediat după intrarea în exerciţiu a guvernului lui Alejandro Lerroux şi după declanşarea grevei revoluţionare convocată de socialişti. A fost atunci cînd preşedintele Generalitat, Lluis Companys, a proclamat statul catalan, acuzînd noul guvern spaniol de “monarhizare” şi “fascism”. Ziarele epocii au calificat mişcarea drept “o lovitură de stat dată de Generalitat”. Catalanii au rupt toate relaţiile cu guvernul central, proclamînd un “Estat Catalá” în Republica Federală (?) a Spaniei. Răspunsul premierului spaniol Lerroux nu s-a lăsat aşteptat: el a declarat starea de război şi a asigurat că se va lupta pînă la victorie, în timp ce la Barcelona, Companys i-a chemat pe ai săi la luptă, pentru a apăra Generalitat de Catalunya, de un posibil atac al armatei spaniole.

Străzile Barcelonei s-au umplut de susţinători ai Esquerrei Republicane. Oraşul a devenit scenă de luptă între Mossos de Esquadra (poliţişti locali) şi simpatizanţii separatişti. A doua zi, consilierii Generalitat, primarul Barcelonei şi mai mulţi membri ai Esquerrei Republicane au fost arestaţi la sediul guvernului. Străzile au fost golite de protestatari, iar lucrurile au revenit la normal. După 70 de ani, proclamarea statului catalan este din nou pe buzele unora, mai ales după marşul separatist din 11 septembrie prilejuit de Diada, ziua Cataloniei. Iar noul preşedinte al Generalitat, Artur Mas pare dornic să păşească pe urmele precedesorilor săi Maciá, Companys şi alţii, în această luptă interminabilă.