Povestea celui mai crud nobil din Ardeal ●Tiranul a fost un protejat al lui Samuel von Brukenthal●

Istoria Transilvaniei păstrează în arhivele sale capitole întunecate, dominate de figuri nobiliare a căror cruzime a depășit orice limită a legii. Un astfel de personaj, descendent al unei familii străine stabilite în principat, a transformat propria moșie situată în satul clujean Coasta într-un spațiu al torturii și al suferinței pentru iobagii care îi munceau pământul. Acuzațiile de genocid, violuri și metode barbare de pedeapsă au dus în final la intervenția trupelor imperiale și la un proces care a durat șase ani. Deși condamnat la o moarte cruntă de către cea mai înaltă instanță a vremii, nobilul a ales o cale de ieșire dramatică, oferită chiar de propria familie pentru a salva onoarea numelui.

Una dintre cele mai crude figuri din istoria Ardealului este baronul Iosif Dujardin. De numele său sunt legate numeroase crime, violuri și acte de tortură, care au avut loc în a doua jumătate a secolului XVIII-lea pe moșia sa situată în apropiere de Cluj. Iosif Dujardin a fost condamnat la moarte de justiția Tablei regale-Tribunalul Suprem al Ardealului, însă, la sugestia familiei a ales să se sinucidă pentru a evita execuția publică.

Familia din care provenea Iosif Dujardin era originară din Franța. Un membru al acestei familii, un anume Jean, înalt ofițer în armata habsburgică, s-a stabilit în Transilvania după 1699 când principatul este cucerit de trupele austriece. După înfrângerea Războiului Curuților (1703-1711), ofițerul primește titlu de baron și cetățenie austriacă, având titlul nobiliar de Nagyszekeres, care a aparținut, în secolul al XVI-lea, familiei Drágffy, apoi lui Kún Rósalyi, iar în secolul al XVIII-lea familiei Zinzendorf. Astfel, Jean Desjardins devine Baron János Dujardin. Fiul său, Francisc (Ferencz) se căsătorește cu o aristocrată maghiară- Elisabeta, din familia Vay, ce deținea o avere impresionantă constând în moșii la Ganci, Bobâlna și Coasta-localitate aflată în prezent în comuna Bonțida. Cei doi au avut un băiat-Francisc. Și acesta, la fel ca bunicul său Jean, urmează cariera militară în armata habsburgică.

A intrat în istoria neagră a Ardealului

Unicul fiu a lui Francisc și Ileana Bethlen, Iosif sau Jozséf Dujardin, a intrat în istoria neagră a Ardealului pentru fapte de o cruzime fără margini pe care le-a comis și care au fost dovedite de Tribunalul suprem al provinciei-Tabla Regească.

Istoricul clujean Gabriel Rusu, cercetător în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române, specialist în istoria faptelor antisociale din Ardeal, explică în studiul „Stăpânul cel crud din satul Costa-Povestea baronului Iosif Dujardin” că Iosif Dujardin a fost un personaj sinistru și de tristă amintire, iar prin faptele sale reprobabile, care încălcau legile țării și etica nobiliară, a făcut ca numele Dujardin să capete o rezonanță cumplită. El arată că nobilul cu descendență și înrudire cu neamuri de prestigiu precum Bethlen sau Végh, întreținea relații cordiale și cu înalți demnitari de la curtea Mariei Tereza din Viena. Dar toate acestea, spune istoricul, nu l-a împiedicat pe guvernatorul Hadik ca, atunci când soția lui Dujardin, Ecaterina (Katalin) Jábróczky, a sesizat curtea supremă în legătură cu faptele inumane comise de soț, să dispună arestarea nobilului și judecarea lui.

Dujardin capturat de cătane imperiale

„În acea dimineață friguroasă de octombrie a anului 1765, curtea nobiliară din satul Coasta, situat în comitatul Clujului, la doar câțiva kilometri de târgul Sic și peste deal de Bonțida, a fost înconjurată din toate părțile de cătane imperiale, 30 la număr, bine înarmate, trimise personal de guvernatorul Transilvaniei, Andrei Hadik. Fuseseră date în vileag fapte nemaipomenite și atrocități cumplite săvârșite de baronul Iosif Dujardin, stăpânul locului, iar funcționarii Tablei Regale, cel mai înalt for de judecată al Principatului, emiseseră un mandat de arestare pe numele acestuia. În ciuda amenințărilor, răcnetelor și blestemelor, oamenii stăpânirii l-au imobilizat și pus în fiare pe suspect, după care l-au băgat cu forța într-un rădvan tras de doi cai și, astfel escortat, au ajuns cu toții în cetatea Gherla, pe atunci sediul unui regiment de husari. De acolo, la data de 14 martie 1766, baronul a fost transferat, sub pază strictă, la Târgu Mureș, unde a început procesul”, precizează cercetătorul clujean.

Acuzațiile aduse nobilului au constat în asasinarea a 14 iobagi români (12 bărbați și 2 femei) din satul Coasta. „A fost un adevărat genocid, iar legea acelor vremuri prevedea pentru astfel de fapte condamnarea la moarte”, subliniază istoricul.

În studiul realizat de specialistul clujean în istoria Ardealului se arată că, deși lumea cunoștea și vorbea în ascuns despre faptele baronului, nimeni nu a îndrăznit să-l denunțe de teama repercusiunilor pentru că Dujardin „era un om influent și răzbunător”. „Însăși baroneasa se simțea amenințată de izbucnirile violente ale lui Iosif, iobagii fugeau de pe moșie și, în curând, nu mai avea cine să lucreze pământul”, menționează istoricul clujean.

În cele din urmă Ecaterina nu a mai suportat actele de teroare ale lui Dujardon, iar pentru a fi sigură că tiranul va fi tras la răspundere a apelat direct la justiția Tablei Regale de la Târgu Mureș.

„Depozițiile martorilor din timpul procesului, care a durat șase ani, au fost extrem de utile în munca de reconstituire a evenimentelor. Baronul se lăuda cu o impresionantă vie cu soiuri rare, aduse tocmai din îndepărtata Franță, pe care o lucrau iobagii din Coasta, sub stricta sa supraveghere. Dujardin se purta însă tiranic, acuzându-și oamenii de neglijență și de lene în pretențioasele practici vinicole. Așa a aplicat pedepse corporale cumplite, mai ales celor care aveau curajul să comenteze vorbele sale pline de ocară, ajungând adesea de la bătaia cu biciul până la crimă. Angajase doi călăi care aveau diverse instrumente de tortură, iar bieții țărani erau schingiuiți tocmai la moara baronului, pentru ca țipetele lor să nu se audă până în sat. Se practica tortura prin scoaterea dinților sau extragerea unghiilor și mulți dintre iobagi au murit în chinuri groaznice. Nu numai bărbații au căzut victimă acestor metode barbare, ci și un copil care, fiind biciuit în mod sălbatic, a decedat. La fel a pățit-o și un bătrân din sat, pe nume Simion, mort și el în urma rănilor căpătate. A fost îngropat ca un câine, peste cadavrul lui fiind aruncat cel al soției, ucisă tot la moară, din ordinul lui Dujardin. Oamenii au mai declarat în fața anchetatorilor că baronul a violat fete și neveste tinere, ucigându-le soții care îndrăzneau să se opună poftelor animalice ale stăpânului. Nu trebuia să existe martori!

Dar martori au existat și au vorbit cu mult curaj, iar depozițiile lor, care i-au îngrozit până și pe judecători, s-au transformat în probe indubitabile”, descrie Gabriel Rusu faptele cumplite ale tiranului de la Coasta.

În baza acestor probe, spune istoricul, avocatul regal (procurorul) a solicitat instanței de judecată a Tablei pronunțarea pedepsei capitale prin decapitare sau tortură. Acest lucru consta în smulgerea dinților, a unghiilor, tranșarea trupului în patru bucăți, pe roți separate.

În studiul „Stăpânul cel crud din satul Costa-Povestea baronului Iosif Dujardin” publicat de Gabriel Rusu se arată că în timpul procesului, nobilul a avut un comportament belicos. Pe apărător l-a umilit pur și simplu, renunțând la el, iar pe membrii completului a încercat să-i intimideze. Scriitorul George Rettegi consemnează în memoriile sale că nobilul de la Coasta era un bun orator, însă un mare mincinos.

„În timpul procesului, baroneasa Ecaterina, măcinată de remușcări, suportând cu greu rușinea, dar și îngrozită de perspectiva pierderii averii, a solicitat examinarea psihiatrică a baronului, sperând ca acesta să obțină o sentință favorabilă. Instanța a acceptat procedura, dar, în urma evaluării, medicii au constatat că suspectul nu prezenta simptomele unui dezechilibru psihic, nu era deloc nebun – așa cum credeau mulți – și fusese tot timpul conștient de faptele sale, socotind că avea o metodă artistică în pedepsirea iobagilor. În schimb, se temea de infidelitatea servitorilor, vedea peste tot conspirații împotriva sa, se victimiza și suferea de mania persecuției”, se arată în studiul realizat de cercetătorul clujean.

Condamnat la moarte

În final, pe baza probelor, Iosif Dujardin este condamnat la moarte în anul 1771 prin tragere pe roată, sentința prevăzând ca trupul său să fie expus în cele patru colţuri ale ţării.

Numai că decizia Înaltei curți nu a fost pusă în executare imediat. Profitând de acest lucru, fiul cel mare al lui Iosif Dujardin, baronul Ștefan (István) Dujardin, ofițer în armata austriacă, a încercat să obțină condiții de detenție mai bune pentru tatăl său, adresându-se în acest sens Tablei regale. La rândul său, Ecaterina i-a cerut împărătesei Maria Tereza grațierea soțului. Solicitarea a fost susținută și de șeful Cancelariei Curții Imperiale, Samuel von Brukenthal. Împărăteasa nu s-a lăsat convinsă. Dimpotrivă, Maria Tereza a cerut ca sentința pronunțată în cazul lui Dujardin să fie aplicată în termen de cel mult trei luni de zile.

A scăpat de execuție

Cu toate acestea, sentința Tablei regale nu a mai fost pusă în aplicare deoarece Iosif Dujardin a ales să-și încheie socotelile cu viața pentru a evita o execuție publică. Astfel, la propunerea familiei a acceptat să se sinucidă prin otrăvire.

„Totuși, baronul a scăpat de execuție. Orgolios, sătul de anii grei de detenție, conștient că nu avea cum să scape de călău și, probabil, cuprins de regrete pentru faptele sale – deși nu suntem foarte convinși de acest lucru -, nobilul s-a sinucis prin otrăvire, în închisoare. Decizia suicidului a fost luată la recomandarea familiei care dorea să evite o execuție publică nedemnă de titlul și de rangul său și să păstreze relativ intactă onoarea neamului Dujardin. Misiunea dificilă de convingere a baronului a căzut pe umerii firavi ai fiicei sale Barbara (Borbála), la care Iosif ţinea foarte mult. Discuția a fost una tristă și dramatică, dar condamnatul a dat dovadă de rațiune în ceasul al doisprezecelea, acceptând otrava pe care i-o adusese Barbara în celulă. A murit la data de 30 martie 1771. O lună mai târziu, baronul Brukenthal o informa pe împărăteasă că s-a rezolvat situația lui Dujardin într-un mod convenabil, din motive de boală, condamnatul plecând dintre noi. Iosif Dujardin de Nagyszekeres avea 56 de ani. Decesul său a fost consemnat într-un registru de stare civilă al orașului (numărul 866, pentru anii 1771-1803), la pagina 146, în data de 1 aprilie 1771: B(aro). Josephum Dujardin, exsangis. A fost îngropat în cripta Bisericii Minoriților „Sfântul Anton de Padova” din Târgu Mureș, în prezența preotului Horvath Sepelivit și a călugărilor care, în ultima parte a vieții, i-au fost aproape”, notează istoricul Gabriel Rusu.

„Moșia groazei” a rămas pustie

Cercetătorul clujean spune că pe fondul terorii instituite de Dujardin, satul Costa s-a depupulat masiv, mulți țărani fugind de pe „moșia groazei”. O parte din săteni s-au stabilit în satul Puini, unde au fost porecliți „ai lui Dujardi”, acest nume fiind păstrat până azi.

Cei care au rămas în Coasta -Julatelek (Gyulatelke) au fost marcați profund de atrocitățile inimaginabile comise de nobilul Dujardin. Rănile provocate au sângerat mult timp iar fii satului Coasta își amintesc și acum despre poveștile spuse de bunici legate de teroarea instituită de baron.

Ei au aflat despre un „boier rău pe nume Dujerdea” ce-și își bătea joc de țăranii care, cu botnițe la gură, aplecați de spate și adesea biciuiți, culegeau strugurii din via de pe dealul din spatele castelului.

„Baronul era un om aspru, rău, care săvârșea pentru supuși pedepse și atrocități nemai auzite până atunci”.

Dujardin și numele satului Coasta

O altă poveste transmisă este legată de numele satului Costa. Ei spun că denumirea are legătură cu o inscripție făcută Jean Dujardin pe un deal din localitate. Este vorba cifra 1700 care a fost încrestată în pământ pentru a marca anul instalării acestei familii la Coasta. În prezent nu se mai vede această cifră iar unii săteni spun că de fapt a fost scrisă cifra 1789 pentru a marca anul Revoluției Franceze. Cel care ar fi încrestat această cifră a fost Ștefan Dujardin, fiul lui Iosif Dujardin.

„În jurul anului 1700 stăpân al acestor locuri era baronul Jean Dujardin un personaj sinistru și de tristă amintire. Venit aici și-a construit o locuință spațioasă comparativ cu bordeiele jobagilor, a făcut o grădină de flori nemai văzută prin aceste locuri cu flori, arbuști și labirinturi pe care înconjurat-o cu un gard înalt dintr-un soi de spini de mari dimensiuni prin care nici un șoarece nu putea trece. Pe toate coastele din prejur a plantat un soi de vie nobilă adusă tocmai din vestitele podgorii din Franța de care era tare mândru. Pentru ca numele său să rămână aici pentru totdeauna ca stăpân al acelor locuri a pus să se sape în glia celui mai înalt deal al Cornilor anul sosirii sale acolo cifrele 1700, cifre care au rămas mult timp vizibile de la mare distanță(…) Timpul a trecut, poveștile despre cele petrecute s-au purtat peste generații,unele au fost modificate, dar un fapt a rămas ca mărturie al acelor vremi: cifrele înscrise adânc în stânca dealului. Au fost vizibile până în anii 1950 când cei mai bătrâni locuitori ai satului le-au mai zărit; puține, deformate și neînțelese. În timp, dealului cu inscripția i s-a spus Coasta Scrisurilor, mai apoi Coasta Scrisorilor, ca mai târziu să fie aleasă drept denumire a localității simplu COASTA”, povestește Ștefan Vișan, fiu al satului.

Conacul tiranului

Din edificiile baronului s-a mai păstrat doar conacul, care în prezent se află în stare de degradare. După instaurarea comunismului în România, conacul a fost naționalizat, fiind amenajat pentru a găzdui școala primară din localitate. Din cercetările făcute de istoricul Gabriel Rusu reiese că înainte de naționalizare, proprietarul clădirii a fost un anume Moga.

„Nici școala nu a funcționat mulți ani în această curie pentru că numărul elevilor a scăzut. Astfel în clădire a fost înființată o manufactură de împletit coșuri.

Cât privește via cu soiuri de viță nobilă de pe dealul Cornii s-a distrus iar moara unde s-au comis multe dintre crime a rămas doar o ruină la marginea pârâului Marocului”, mai notează Gabriel Rusu.

Neamul lui Dujardin a dispărut din Ardeal

Cât despre urmașii lui Iosif Dujardin, cercetătorul clujean spune că au avut mult de suferit cu toții.

„Și familia Dujardin a avut mult de suferit, în special Barbara, care a trebuit să suporte povara sinuciderii părintelui ei. Marcată profund de mustrări de conștiință, culpabilizându-se pentru moartea baronului, aceasta a manifestat comportamente bizare. Se spune că uneori dormea într-un coșciug din piatră și că în fiecare an, de ziua morții lui Dujardin, intra în biserica romano-catolică din Cristeștii Ciceului, unde avea o moșie soțul ei, groful Ștefan (István) Mikes de Zăbala, și, aruncându-se în genunchi în fața altarului, cerea cu lacrimi în ochi iertare Mântuitorului pentru păcatul ei. A murit în anul 1811”, arată istoricul.

Fiul lui Dujardin, Ștefan nu s-a căsătorit niciodată, deoarece, explică Gabriel Rusus, niciun nobil nu a consimțit să-i dea fata de soție, de teamă că acesta ar putea moșteni macabrele deprinderi și caracterul baronului Iosif Dujardin. „A dus cu el în mormânt, în anul 1780, sângele blestemat și sălbatic al tatălui său. Celălalt fiu, baronul Carol (Karóly) Dujardin, a ales calea Domnului, devenind, în anul 1760, canonic la așezământul romano-catolic din Bratislava. Treizeci de ani mai târziu, a fost numit vicar episcopal și a murit la data de 19 decembrie 1793, fără urmași. Cercetările istoricului maghiar Tardy Lajós au descoperit că Iosif ar mai fi avut un copil nelegitim, menționat în matricolele orașului Dej cu numele Gheorghe (György) Dusardi, care, la data de 18 octombrie 1772, s-a căsătorit în Bobâlna cu fiica unui iobag, pe nume Elisabeta Corșovan (Korsován), cu care a avut șapte copii.

Astfel, neamul nobiliar Dujardin a dispărut din istoria Transilvaniei. Au rămas doar documentele arhivistice, poveștile și întrebările noastre despre firea uneori tainică, alteori imprevizibilă, însă de cele mai multe ori necunoscută a omului”, conchide cercetătorul de la Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca.

Cosmin PURIȘ