Pentru ce deschidem punga?

RADU VIDA

Greu de înţeles cum aruncăm banii pe fereastră! Cum nu reuşim să ne stabilim priorităţile şi, mai ales, să judecăm logic, la rece, ce şi de ce avem nevoie şi de ce şi la ce putem renunţa.

Dăunăzi am asistat la o… chetă, organizată de cineva care vroia să ajute la continuarea lucrărilor unei biserici. O mîndreţe de lăcaş, ce-şi căuta locul în existenţa unui sat sărăcăcios, îmbătrînit. Şi – important – cu o altă biserică, e drept mai veche, dar trainică. Şi care, oricum, nu se umplea nici măcar la marile sărbători religioase, dat fiind numărul mic al locuitorilor. Bătrîni cocîrjaţi şi bătrîne ce-şi ascundeau trupul împuţinat în textile negre, rău-prevestitoare, se scotoceau de cei cîţiva bănuţi agonisiţi. Şi potolindu-şi, astfel, frica de Dumnezeu (!?!) se despărţeau de mărunta încropeală (în tainice buzunare, cu batistă mototolită şi nod meşteşugit). Riscînd, bineînţeles, să nu poată plăti “la cooperativă” un codru de pîine sau o litără de ulei. Tot ei, am aflat, au construit şi vechea biserică. Demult, în  tinereţe. Nu aveau nevoie de alta şi, zău, pe niciunul nu-l dădea bunăstarea afară din casă. Dar…cotizau. Fără crîcnire. Cu un ciudat… sadism, parcă.

Aveam să aflu că, altădată, s-a oferit un  om să adune nişte bani pentru un dispensar.   Medicul venea rar, nu avea unde sta şi îşi făcea treaba într-o dărăpănătură, fostul “birou pentru cîntar”, de la… fosta şi defuncta Cooperativă Agricolă de Producţie. S-au gîndit cîţiva că aşa nu-l vor mai putea ţine pe “dom’ doctor, că şi ei sînt bătrîni şi bolnavi, şi că au tot mai multă nevoie de îngrijiri medicale! N-a dat nimeni. Nici un ban! O vreme au fost dezbateri aprinse la cîrciuma din sat. Ba, chiar şi babele, adunate pe băncuţele din faţa caselor prăpădite, discutau. Toată lumea a căzut de acord că e nevoie de un dispensar (ba chiar şi de o casă mai acătării, poate va sta doctorul mai mult prin preajmă, ziceau). Dar de dat, să dea alţii. Statul, preşedintele, primul ministru sau… Oricît de nefiresc ni s-ar părea, asta-i situaţia!

Mai ciudată şi, totodată, controversată mi se pare atitudinea autorităţilor. Atunci cînd e vorba despre dat bani. Primarii se întrec în a face stadioane şi de a sponsoriza din greu echipele de fotbal (cu toate că nu-i singura disciplină sportivă de pe planetă). E drept: nu dau din banul lor! Dar fotbalul modern adună mulţi, foarte mulţi bani. E drept că sînt şi cheltuieli, dar…  Patroni, cu un snop de bani, publicitatea, marile competiţii externe – totul generează milioane şi milioane de euro. Plătesc cei care merg la meciuri şi, prin… bunăvoinţa primarilor, plătesc şi cei pe care nu-i interesează acest lucru. Ambiţia de a avea echipă (fie şi în C sau , măcar, o echipă de cartier) îi face pe unii să-şi piardă uzul raţiunii: cerşesc sau, mai rău, obligă şi pe cei dezinteresaţi să “cotizeze”.

Nu ştiu dacă sîntem săraci sau bogaţi. Ştiu însă că orice bogăţie se… topeşte, dacă măcar din cînd în cînd, nu se pun la loc valorile cheltuite. Şi vom rămîne veşnic  neajutoraţi dacă aruncăm banii pe lucruri inutile.

Avem biserici. Şi, acolo unde nu avem, trebuie să construim. Dar, exageraţiunile nu aduc nimic bun. Nici măcaar îngăduinţa Bunului Dumnezeu. Un fotbalist sau un conducător de club trăieşte ca în basme. Şi, sigur va trăi şi mai bine, dacă baierele pungii noastre sau ale comunităţii  se vor deschide larg. Căci, ştiţi dumneavoastră, nu-i prost cine cere! Ci…

Şi, dacă tot s-au inventat priorităţile pe lumea asta, e mult mai bine să construim, cu efort comun un dispensar, o grădiniţă, o  şcoală, ori să ne ajutăm aproapele. Prin asta nu înţeleg nicidecum să încurajăm cerşetoria. Parazitismul. Nemunca. Cred, însă, am chiar convingerea, că e mai pe placul Bunului Dumnezeu dacă ajutăm un necăjit, aflat pe patul de suferinţă, decît să prădăm bani pentru nu ştiu ce clădiri fastuoase. Căci, vorba aia, ruga noastră se aude de oriunde, dacă trăim în cumpătare, osîrdie şi bună vecinătate.
Cît despre fotbal, rămîne cum am povestit.