Naşterea Sfîntului Ioan Botezătorul în pictura lui Jacopo Robusti zis Tintoretto

Tintoretto, Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul, ulei, 1570, Muzeul Ermitaj, Sant PetersburgNaşterea Sfîntului Ioan Botezătorul, prăznuită la 24 iunie, este o sărbătoare ce a fost atestată încă din secolele IV-V şi are ca bază biblică Evanghelia după Luca (1, 5-80). Se pare că această sărbătoare a fost instituită spre a înlocui unele vechi sărbători păgîne, cu caracter agricol, din timpul solstiţiului de vară.1 Sfîntul Ioan Botezătorul este cel ce încheie Vechiul Testament, deschizînd totodată prin anunţare împărăţia cerurilor, fără însă ca el să o înceapă. Alături de Iisus Hristos şi Maica Domnului, Sfîntul Ioan Botezătorul este cel mai des reprezentat în iconografie şi pictura religioasă.

Jacoppo Robusti zis Tintoretto (1519-1594) va aborda cu fermitate şi entuziasm tematica religioasă, apelînd la subiectele vechi şi neo-testamentare, deopotrivă, în decursul prodigioasei sale vieţi creatoare2 . Scena dinamică a Naşterii Sfîntului Ioan Botezătorul a fost deseori confundată de către istoricii de artă şi exegeţii domeniului cu o altă temă, cea a Naşterii Fecioarei, fiindcă există suficiente elemente comune în ambele capodopere.

Momentul sărbătoresc se desfăşoară sub ochii privitorului, pictorul italian făcîndu-ne părtaşi la eveniment. Mişcarea de ansamblu a figurilor, dominată de silueta noului născut plasat în stînga scenei, este prefigurată în spaţiul luxos al unei încăperi, ce ne duce cu gîndul la interioarele aristocrate ale veacului al XVI-lea, veneţian. Apelînd la o adevărată scenografie, specifică artei manieriste, Tintoretto supune atenţiei diversele atitudini ale femeilor, ce parcă roiesc în preajma micului copil. Una dintre ele, confundată prin vestimentaţia colorată în roşu şi albastru cu tipologia Mariei, îl susţine pe genunchii săi. O alta, din partea opusă, se apleacă pregătindu-se să-l alăpteze. În spatele lor se reliefează o tînără ce susţine o draperie de culoare albă, spre a-l proteja.

Artistul repetă în mod voit poziţionarea braţelor cîtorva femei către pruncul Ioan, dînd naştere unei expresii a mişcării repetative şi implicit evocatoare. Desigur, scena mai cuprinde în planul secund alte trei femei. Una se vede cu greutate, fiind estompată, în timp ce coboară scara, în vreme ce o alta se îngrijeşte de Sfînta Elisabeta. Mama Profetului Înaintemergător este reprezentată obosită şi culcată într-un pat monumental, cu baldachin. Tintoretto exprimă, cu precădere, o întreagă gamă de sentimente, figurile sale sînt cînd impunătoare, măreţe, cînd sînt delicate, suave ori graţioase, investindu-le cu pasiune şi dinamism.3 Plasat pe latura din partea stîngă a operei, Proorocul Zaharia este surprins în clipa înaintării în camera somptuoasă, avînd capul ridicat spre cer şi mîna stîngă pe piept, în semn de mulţumire. Conform relatării scripturistice, acum este momentul recăpătării vorbirii sale, după perioada de penitenţă petrecută de la auzul cuvintelor trimisului divin şi pînă acum.

La picioarele figurilor, pe pardoseala structurată ritmat de cercuri şi octogoane şi văzute în perspectivă, se evidenţiază o pisică ce se pregăteşte să atace un cocoş tînăr. Scena prefigurează, într-o formă viabilă, simbolul nopţii şi al morţii – pisica – şi pe cel al soarelui – cocoşul.

Lucrarea este dominată de contrastul de clarobscur, atît de evident marcat în operele pictorului veneţian, el primind reale înrîuriri, atît din partea lui Tiţian, dar mai cu seamă din cea a lui Veronese. Culorile strălucitoare, luminoase, opuse întunericului, radiază asemeni pietrelor preţioase ascunse în adîncul oceanului. Acordurile vesele ale roşului delicat, în nuanţe trandafirii şi cele ale ocrului-auriu, ori a alburilor rafinate se întovărăşesc cu albastrul-cobalt, dînd sentimentul unui maiestuos vitraliu medieval.

Asemuindu-ne Proorocului Zaharia, Tintoretto ne invită să fim părtaşi evenimentului scripturistic şi să aducem prinos de mulţumire lui Dumnezeu pentru naşterea Înaintemergătorului Domnului. Numele Ioan, hotărît pentru cel mai mare prooroc (care înseamnă ,,Dumnezeu S-a milostivit”) nu a fost ales întîmplător, ci proniator. Pentru că Dumnezeu S-a milostivit atît faţă de soţii vîrstnici, Zaharia şi Elisabeta, cît şi faţă de neamul omenesc, căci Ioan a pregătit calea Celui care ne-a adus mîntuirea.

Conf. univ. dr. Marcel Muntean

1 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 224.

2 George Oprescu, Manual de istoria artei. Barocul, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 42.

3 Ibidem, p. 44.

Recomandat pentru dvs.

Sari la conținut
Stiri Cluj Faclia
Prezentare generală a confidențialității

Acest sit folosește cookie-uri pentru a-ți putea oferi cea mai bună experiență în utilizare. Informațiile cookie sunt stocate în browser-ul tău și au rolul de a te recunoaște când te întorci pe situl nostru și de a ajuta echipa noastră să înțeleagă care sunt secțiunile sitului pe care le găsești mai interesante și mai utile.